Articole, Uncategorized

Istoria se repetă

Eu am alergie la extremismele de orice fel. Nu susțin niciun partid politic și sincer cred că există alternative mult mai viabile de organizare a societății, dar suntem mult prea adânciți în credințele și cultura formată în jurul nostru. Nu-mi place când se formează tabere de genul “noi vs ei”, dar nici când mi se zâmbeste ipocrit și mi se spune că “nu ne-am informat destul și nu suntem capabili să înțelegem” anumite lucruri. Bine că oamenii cu 10-12 clase care au ajuns în funcții sus-puse sunt mai răsăriți. Trecem peste toată furia adunată în aceste zile și ne raportăm un pic la un cadru mai amplu. La criza mondială de valori în care ne aflăm. La naționalismul care se ridică în tot mai multe țări și duce la discriminare, la închiderea granițelor. Mergeam pe drumul globalizării (cu problemele lui și cu minusurile de rigoare) și ne-am trezit tot mai obtuzi, mai răi, mai nepăsători.

Și mi se pare tot mai adevărată ipoteza că oamenii nu pot percepe istoria mai departe de ceea ce știu de la părinții și bunicii lor. Și cum suntem deja destul de departe de Cel De-al Doilea Război Mondial, încep să cred că lumea a uitat sau crede că e doar un scenariu de film ce s-a petrecut atunci. Ne credem prea democratici și cosmopoliți ca să repetăm aceleași greșeli.

O altă idee interesantă e cea că inevitabil de îndreptăm spre un nou dezastru. Ciuma de exemplu, a fost oribilă pentru un număr mare de oameni din Europa. Dar în urma ei au supraviețuit cei puternici, au existat noi locuri de muncă și societatea în ansamblu a avut de câștigat. O teorie care la nivel de individ e dureroasă, dar la nivel de societate arată un câștig. Se spune că vremurile grele creează indivizi puternici care caută soluții ingenioase și lucrează pentru a creea societăți libere și pașnice. Apoi, vremurile de pace aduc un fel de atrofiere a capacităților, oamenii se plafonează și sunt mult mai ușor de manipulat. Apar semne de dictatură, sărăcie, decădere, conflicte mondiale și din nou cei puternici rezistă și se reorganizează. Dacă ne uităm în istorie e o chestiune ciclică și din păcate nu suntem într-un moment tare prielnic. Și simt că vorbesc în gol ca de fiecare dată când menționez că singura soluție e educația de calitate. O educație care pune accent și pe cunoștințele lumii moderne și pe cunoașterea trecutului, dar mai ales pe gândirea critică, selecția unor valori puternice și empatie în interacțiunea cu ceilalți.

163df1069f73fa264695c69142063a7a

Articole, Uncategorized

Din Liverpool în Carpați – Arabella McIntyre-Brown

Nu știu ce de, dar de fiecare dată sunt fascinată de oamenii care decid să iasă complet din zona lor de confort și să-și schimbe viața radical. La fel de fascinată sunt de cei care decid să facă acest lucru în România rurală, mai ales dacă ei provin din țări mult mai dezvoltate ale Europei.

Arabella McIntyre-Brown este un astfel de exemplu pentru mine. La 50 de ani decide să-și vândă casa din Anglia și să se mute în satul Măgura, lângă Bran. Fără să cunoască prea bine limba, sistemul românesc cu toate hachițele lui, fără prea mulți oameni care să o poată ajuta. Dar până la urmă călătoria ei din ultimii ani și viața pe care și-a construit-o în Măgura se rezumă la oamenii potriviți pe care i-a întâlnit. Cu toate că este o fire destul de introvertită și preferă compania animalelor, cartea Arabellei dezvăluie cât de mult au ajutat-o vecinii și prietenii pe care și i-a făcut în România. De la achiziționarea dificilă a casei la reconstrucția ei, de la accidentul în care a fost implicată la internarea în spital deoarece era suspectă de Ebola. Arabella a avut mereu în preajmă persoane care să o ajute să se descurce și să ajungă să considere căsuța din Măgura ca pe un veritabil “acasă”.

Cartea Arabellei este plină de detalii din viața ei de zi cu zi, interacțiunea cu diferiți voluntari care o vizitează, relația cu vecinii sau cu oameni puțin mai oportuniști. Și nelipsitele povești despre pisicile și câini care s-au aciuat pe lângă mica ei gospodărie (un pic prea multe pentru gustul meu, dar au și ele un farmec aparte). Pe lângă detaliile despre noua ei viață, Arabella nu se sfiește să ne descrie și provocările de care a avut parte în Anglia, în special perioada dificilă de dinainte de a decide să se mute în Transilvania când a avut parte de un număr mare de decese în familie și a trecut printr-o perioadă extrem de grea. Mi-a plăcut tare mult să o cunosc prin intermediul acestei cărți, mai ales pentru că își povestește și o parte din copilărie și am simțit că pot să-mi fac o imagine mai de ansamblu și să îi înțeleg mai bine deciziile. Cartea asta ne dezvăluie viața din România cu bune și cu rele, privită din perspectiva unui străin care se îndrăgostește pur și simplu de liniștea și frumusețea satului românesc.

Eu am primit-o de la Editura ALL și o puteți achiziționa direct de pe site-ul lor.

tn1_din_liverpool_in_carpati-c1

Articole, Uncategorized

Central Park – Guillaume Musso

2017 a început frumos pentru mine din punct de vedere al cărților 🙂 Am reluat colaborarea cu Editura ALL și am primit deja primele două cărți pe care mi le-am ales. Am început cu Central Park, cea mai recentă carte a lui Guillaume Musso. Mi-era dor să citesc ceva de Musso pentru că întotdeauna mi-au plăcut twisturile de la finalul cărților. Cu excepția Fetei de hârtie care mi s-a părut un pic prea fantasy pentru gustul meu, celelalte romane mi-au oferit mereu o lectură antrenantă, perfectă pentru o zi de weekend.

Așa a fost și cu Central Park. Am citit-o în câteva ore, ba chiar am ars și o clătită din pricina ei 🙂 Eu m-am obișnuit cu stilul acestui autor și mă aștept ca finalul să fie total imprevizibil, dintr-un spectru total diferit de cum e scris restul cărții. Poate scade un pic din toată intensitatea pe care a avut-o acțiunea până în acel moment, dar e o rețetă cu care Musso se diferențiază de autorii care scriu cărți polițiste/thrillere.

Clătitus arsus

clatitus-arsus

Acțiunea romanului începe cu personajele principale aflate într-o situație inedită. Alice și Gabriel se trezesc pe o bancă în Central Park în New York, legați cu cătușe. Nu își aduc aminte cum au ajuns acolo și ce e și mai îngrijorător e faptul că, în urmă cu o seară, Alice se afla în Franța, iar Gabriel în Irlanda. Alice e polițist în Brigada de Criminalistică din Paris și a fost implicată în rezolvarea unor crime în serie. Gabriel e un cântăreț de jazz din Dublin sau cel puțin așa susține. Alice nu poate avea încredere în nimeni, dar trebuie să descâlcească misterul în care se află. Acțiunea se intensifică după primele 15-20 de pagini și am avut o grămadă de momente în care efectiv exclamam prin casă (sau ardeam clătite). Cei doi sunt o echipă perfectă și reușesc să găsească soluții inedite la provocările care apar pe parcursul acestei zile absolut copleșitoare. Mi-a plăcut mult stilul lui Musso pentru că a fost perfect pentru un roman de acțiune. Am reușit efectiv să-mi imaginez aproape toate scenele și simțeam mai mult că mă uit la un film. Singurul lucru pe care am să-l reproșez la această carte e un lucru legat de traducere. Cartea a fost tradusă direct din franceză în română și tind să cred că Musso a folosit în versiunea originală câteva cuvinte direct în engleză și traducătorul a preferat să le lase tot în engleză pentru că acțiunea se petrecea în State. Ar fi sunat mult mai natural traduse în română, dar asta probabil ține de gusturi/procedură etc.

Pentru mine a fost o lectură foarte interesantă și perfectă pentru o zi de sâmbătă. Mai am pe listă câteva cărți care promit să aibă finaluri complet neașteptate așa că aș zice că m-a obișuit Musso cu stilul ăsta 🙂

Cartea o găsiți în ediție cartonată pe site la Editura ALL și în librăriile online și offline 🙂

central-park_1_fullsize.jpg

Articole, Uncategorized

Soluția Schopenhauer

Irvin D. Yalom este unul din autorii mei preferați. Și asta datorită faptului că în primul rând este psihoterapeut și în cărțile sale reușește să aducă multe elemente de psihologie și terapie pe care le explică pe înțelesul tuturor. În cărțile lui am găsit teme diverse, dar cea mai fascinantă mi s-a părut mereu tema morții și cum se confruntă diferite persoane cu conștientizarea faptului că nu mai au mult de trăit.

Știu că puteam să încep anul cu o lectură mai ușoară, dar i-am rugat pe cei de la Libris să-mi trimită “Soluția Schopenhauer” pentru că deja citisem câteva cărți (biografii în special) care aveau ca temă centrală moartea sau un diagnostic fatal și am vrut neapărat să  revin la Yalom (citisem anterior o altă carte de-a sa “Privind soarele în față” și știam că voi găsi diverse abordări filosofice utile).

Julius este un psihoterapeut de succes, care află că nu mai are foarte mult de trăit din cauza cancerului. Privind retrospectiv la viața sa, își aduce aminte de câțiva foști pacienți pe care el consideră că nu i-a putut ajuta îndeajuns prin terapie și este curios ce fel de viață au avut până la urmă. Pe Phillip îl consideră într-un fel cel mai mare “dezastru” al carierei sale. Asta pentru că simte că nu au avut niciodată o conexiune adevărată, că Phillip era un om foarte distant, singuratic și cu o dependență de sex pe care nu reușea să o vindece. Julius îl contactează pe Phillip și află cu stupoare că acesta s-a reprofilat și dorește să ajungă psihoterapeut. Are nevoie însă de supervizarea unui profesionist. Julius acceptă acest lucru cu condiția ca mai întâi, Phillip să participe la sesiuni de terapie în grup, ca să-și dea seama dacă fostul său pacient este acum mai empatic, mai sociabil și dacă are calitățile necesare pentru a ajuta viitorii pacienți. Evoluția lui Phillip, dinamica grupului care participă la terapie, modul în care Julius ghidează discuțiile și mai ales modul în care pacienții răspund la aflarea veștilor despre sănătatea lui Julius, au fost prezentate impecabil de către autor. Ai cumva ocazia să fii martorul unor astfel de ședințe și să vezi cât de importante sunt anumite procese și întrebări. La început am avut impresia că lumea doar se va certa sau va povesti lucruri insignifiante la acel grup. Dar analiza modului în care sunt formulate unele afirmații, accentul pus pe identificarea sentimentelor, m-au făcut să înțeleg progresul grupului și să văd valoarea acestui gen de terapie. Nu la toate cărțile ajung la final să-mi pun întrebarea: “Ce am învățat din această carte?” Asta pentru că nu neapărat toate cărțile au accest scop. În schimb în acest caz, mi s-a părut o lectură foarte valoroasă și mi-a deschis apetitul pentru a relua căteva cărți de filosofie.

Partea interesantă e faptul că romanul e scris pe 2 planuri. În prezent avem grupul de terapie care se întâlnește o dată pe săptămână. Phillip susține că a reușit să se vindece și să evolueze datorită filosofiei lui Arthur Schopenhauer, așa că al doilea plan este reprezentat de întâmplări din viața acestuia și modul în care a fost creată opera sa. Schopenhauer n-a fost cea mai plăcută și sociabilă ființă din lumea asta, dimpotrivă. A avut relații problematice spre inexistente cu familia sa și grație unei mici moșteniri de la tatăl său, nu a fost nevoit să muncească niciodată.  Așa că a trăit singur, încercând să-și publice operele și insultând alți filosofi în ele 🙂

Cartea asta a fost cartea mea de autobus 🙂 Am în fiecare zi la mine o carte pe care o car în geantă. De obicei încerc să nu fie ceva foarte voluminos. “Soluția Schopenhauer” e o carte destul de mare, dar mi-a plăcut așa de mult să îmi încep diminețile cu grupul de terapie al lui Julius, încât nu a mai contat acest aspect 🙂

solutia-schopenhauer_1_fullsize

 

Articole, Uncategorized

Sushi făcut acasă

Disclaimer: această rețetă nu se dorește a fi una făcută de bucătarii profesioniști, puteți să-i ziceți sarmale în foi de alge 🙂

Sushi face parte din categoria mâncărurilor pe care multă vreme nu le-am apreciat la adevărata lor valoare și de care acuma nu mă pot sătura. Da fapt, după cât sushi am mâncat zilele astea, cred că pot să fac liniștită o pauză 🙂

De prin septembrie voiam să încerc să fac sushi în casă, după ce am văzut diferite rețete pe internet și am început să adun ingrediente. Singura problemă e că nu găseam foi de nori (acele foi de alge în care se împachetează orezul). După Crăciun am mers la Cora și aveau. Așa că mi-am făcut provizii pentru tot anul cu foi de nori marca Blue Dragon.

De câteva luni am început să prepar ghimbir murat și să-l mănânc în loc de murături pentru că îmi place foarte muult. Iau 2 bucăți de ghimbir cât de cât drepte. Le curăț de coajă și le feliez cât mai subțire cu o ustensilă din aia de curățat cartofii. Oricum, ideea e să răzuiți sau să feliați cumva ghimbirul cât mai subțire. Apoi îl puneți într-o oală mică și acoperiți cu apă. Îl lăsați la fiert vreo 20 de minute. Eu l-am pus într-un borcănel din acela care se închide ermetic (vedeți în poză). Am preparat apoi sucul care vine pus peste el. Am folosit cantități egale de apă, oțet și zahăr. Cam o jumătate de cană sau o cană din fiecare (depinde cât de mare e borcanul). Le-am dat un clocot și am topit zahărul și apoi am turnat compoziția peste ghimbir. După ce s-a răcit un pic l-am pus la frigider. A doua zi deja se poate consuma.

Pentru sushi am luat un pachet de orez despre care zicea că e special pentru sushi, dar sunt convisă că iese și cu orez normal. Am spălat bine orezul și l-am fiert. Apoi l-am pus într-o caserolă mai lungă și am turnat peste el un sirop făcut din o lingură de ulei, 3 lg de zahăr și 100 ml oțet (de orez zic ei, de care am găsit am pus eu:) ) Acest sirop l-am pus să se încălzească  și când s-a topit zahărul l-am turnat peste orez și am amestecat bine. Acest sirop ajută orezul să stea apoi cuminte în foile de nori. Am lăsat orezul să se răcească bine și am tocat legumele. Noi nu suntem fani pește așa că am folosit doar legume. Pe Moxi l-a lovit inspirația și pe lângă tradiționalul sushi cu morcov, avocado sau castravete (sau combinații din toate), a vrut și sushi cu roșii cherry :))) Am tăiat legumele feliuțe lungi și subțiri. Am luat un covoraș din acela de bambus și l-am învelit în folie alimentară. Am pus foaia de nori într-un capăt și am pus orez pe ea cam pe 3/4 din suprafață. Pe prima foaie am pus prea mult orez și mi-a ieșit un rulou cam grăsun, dar așa învățăm 🙂 Am pus legumele și peste ele am pus niște brânză topită ca să le pot rula mai ușor și să se lege cumva de orez. Am rulat frumos foaia de nori și apoi am tăiat-o cu un cuțit curățat după fiecare felie în apă. Trebuie să fie umezit și curățat mereu ca să vă iasă rulourile frumoase. După prima foaie deja am prins mișcarea și totul a mers foarte repede. Mi-am cumpărat și pastă de wassabi, dar sincer l-am servit doar cu sos de soia și ghimbir murat. Am doar câteva poze pentru că era Ajunul Anului Nou și eram super grăbită cu pregătirile. Enjoy 🙂

Articole, Uncategorized

Planuri de lectură pentru 2017

UPDATE: Clip nou AICI 🙂

M-a prins începutul de an cu tradiționala răceală așa că de sub plapumă vă urez un An Nou cât mai bogat și plin de lecturi frumoase.

Am tot stat și m-am minunat cum de am reușit să-mi depășesc lejer în 2016 planul de a citi 100 de cărți, ținând cont că a fost un an super mega aglomerat. Dar asta mi-a dat o doză de nebunie și am decis că pe 2017 vreau să citesc 150 de cărți. Vedem ce iese. În plus, am decis să-mi setez o provocare pe 2 ani, ca să diversific un pic lecturile și să citesc o carte din fiecare țară (trișez un pic pentru că am pus deja în listă țările acoperite, deci până la final de 2018 trebuie să găsesc cărți din vreo 154 de țări 🙂 Sugestii/link-uri/pdf-uri sunt acceptate cu drag 🙂

Și pentru că la final de 2016 am făcut un top 5 cărți preferate și l-am pus pe Youtube și lumea m-a acceptat și fără editări, lumini fancy și cameră profi, am decis că o să încerc să mai fac mici filmulețe cu telefonul în care să vă povestesc despre cărțile care îmi plac.

Spor la citit să aveți și o listă de lecturi cât mai stufoasă 🙂

readingchallenge

Articole, Uncategorized

Bibliotecara de la Auschwitz – Antonio G. Iturbe

Știu că ne prinde Crăciunul cu multe planuri de lecturi nefinalizate, dar am zis că neapărat trebuie să vă povestesc despre cartea asta. Una de 5 stele, în topul preferințelor mele din 2016. Le mulțumesc celor de la Libris care mi-au trimis un exemplar și sper ca această carte să ajungă pe listele voastre de lectură pentru că merită din plin. Antonio G. Iturbe a făcut o treabă minunată în a lua o poveste adevărată și a o transpune într-un roman de ficțiune, reușind totuși să-i păstreze nuanțele de veridicitate.

Dita are 14 ani și se află în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Pentru cei care nu sunt foarte familiarizați cu nivelul de tortură din lagărele naziste, vă pot spune că Auschwitz era o versiune “bună” și de multe ori era prezentat ca model pentru diferitele controale care apăreau. Clădirile din cărămidă și deținuți hrăniți un pic mai bine dădeau impresia că e un fel de tabără de muncă și nu un exterminator uman. Nu același lucru se poate spune și despre barăcile din lemn de la Birkenau, la câțiva kilometri depărtare. Dar să revenim la poveste. La Auschwitz, o mână de oameni i-au convins pe conducătorii lagărului să le dea voie să organizeze un fel de școală pentru copiii aflați acolo. Cu pretextul că astfel, părinții acestora vor munci mai cu spor, vor fi liniștiți, știind că cei mici se află într-un loc sigur și au activități specifice vârstei lor. Încă mă minunez că așa ceva a fost posibil, dar și mai mult mă minunez de curajul Ditei, care la doar 14 ani, a devenit bibliotecara acelui loc. Să nu vă imaginați o bibliotecă în adevăratul sens al cuvântului. Averea Ditei era formată din 8 cărți (una în rusă, una în franceză, una de matematică) și câteva cărți formate din oameni (adică oameni care știau pe de rost conținutul unor cărți). Dita trebuia să știe permanent unde sunt cărțile, să le ascundă în cazul unui control și să le păzească, înclusiv în buzunarele interioare ale hainelor. Un alt personaj absolut fascinant din roman este Fredy Hirsch, cel care se ocupă de organizarea activităților pentru copii și cel care a avut ideea organizării unui astfel de grup. Am fost absolut fascinată de el și de Dita, mai ales când am aflat că amândoi au existat în realitate și că toată nebunia pe care o credeam demnă de un film horror, a fost ceva palpabil pentru ei.

Știu că nu e în ton cu spiritul sărbătorilor, dar cred că avem mare nevoie de astfel de lecturi care să ne zguduie și să ne amintească de umanitatea din noi, care poate învinge și în cele mai teribile condiții.

bibliotecara-de-la-auschwitz

 

Articole, Uncategorized

Cum a fost la concertul lui Alessandro Safina

La Cluj e frig. Dar azi am avut parte şi de o ninsoare frumoasă şi de un strat alb de zăpadă depus la ceas de seară. Credeam că o să ajung repede acasă şi o să gătesc nişte paste, dar programul meu a fost schimbat rapid. Am câştigat, mulţumită celor de la Infotrafic, o invitaţie dublă la concertul lui Alessandro Safina. Ca majoritatea oamenilor, cred, îl cunoşteam datorită piese Luna, care a fost pe coloana sonoră din Clona. Deci mă aşteptam ca la concert, publicul să fie preponderent feminin şi la peste 40 de ani. Așa a fost 🙂 Alessandro Safina e un tenor care încearcă să aducă piesele clasice către o zonă mai comercială. E un fel de Andre Rieu cu voce. Chiar a pus versuri şi pe valsul lui Shostakovich pe care Rieu l-a făcut ultracelebru în ultimii ani. A avut şi versuri puse pe coloana sonoră din Naşul şi multe alte surprize pentru public. Ţinând cont că ştiam doar piesa Luna, credeam că o să fie momente în timpul concertului în care o să mă plictisesc puţin. Nu a fost cazul deloc. Orchestra Operei din Cluj m-a captivat complet. Să vezi un grup de vreo 30 de oameni care se sincronizează perfect pentru  a scoate sunetele alea divine e un spectacol în sine. Unul din momentele mele preferate a fost acela când Alessandro a coborât de pe scenă şi a lăsat doar orchestra să cânte unul din tangourile mele preferate – Libertango de Astor Piazolla. A fost superb. Ah…la fel de superb a fost şi dirijorul, un “puşti” de 25 de ani cu o energie debordantă. Alessandro mi s-a părut puţin stingher uneori. Are o voce foarte bună şi puternică şi se vede că poate cânta fără prea mult efort. În schimb nu am simţit prea mult suflet în cântece, doar multă tehnică şi repetiţie. Am apreciat în schimb efortul lui de a cânta în limba română. Surpriza serii a fost Loredana Groza, alături de care a cântat “Bună seara, iubite” şi la final câteva piese în italiană. Loredana a mai destins puţin atmosfera şi l-a ajutat la partea de interacţiune cu publicul. Per total, a fost un spectacol foarte bun şi mă bucur că am avut ocazia să-l ascult live. Cu ocazia asta mi-am amintit că la anul vine Andrea Bocelli şi că pe vremuri eram obsedată de grupul Il Divo pe care nu am avut ocazia să-i văd la Bucureşti. Mie îmi place când muzica clasică vine mai aproape de public 🙂

4f9614be5254985a44aaad7b866fd833

Articole, Uncategorized

Despre toate alegerile din 2016

A fost un an al isteriilor. Al acelorași subiecte dezbătute și răsuflate pe facebook. Și nu, nu s-a învățat nimic de la un eveniment la altul. Cu toate că poate aveți impresia că Brexitul a fost acu-s vreo 2 ani, că Trump e deja președinte de câteva luni (nu e până pe 20 ianuarie 2017), că v-ați colorat pozele de profil în funcție de diferite atentate acu-s un deceniu, NU. Toate astea s-au întâmplat în 2016. Și da, azi a ieșit PSD-ul la alegerile parlamentare. Și da, mulți oameni nu au ieșit la vot. Nimic nou sub soare, doar o platformă pe care simțim nevoia să ne plângem constant. Eu sunt absolut pregătită ca în viața asta să prind un regim dictatorial. Poate se va întâmpla, poate nu. La cât de scurtă memorie colectivă avem, șansele sunt mari. La cât de repede ne dezbină niște diferențe de opinie, mă aștept să fiu și arsă pe rug. Nu asta contează. Ci faptul că ne lăsăm furați de aceste evenimente. Am văzut pagini oficiale ale publicațiilor care le cereau oamenilor să le dea unfriend, unlike, dacă au votat cu PSD. Deci preferăm bula asta imaginară. Să știți că sunt milioane de oameni fără facebook în România. Doar pentru că lista voastră de prieteni era plină de poze cu ștampile de vot și de oameni care au făcut campanie pentru USR, nu înseamnă că asta era realitatea. Dar voi ați crezut cu ardoare că asta e realitatea și acuma vă plângeți mai rău ca niște copii mici. Și revin din nou la problema educației. De ce nu știau bieții oameni pentru ce sunt alegerile astea? De ce e o lipsă mare de interes pentru alegeri? Pentru că nu există un minim de educație civică. Îi punem pe copii să memoreze lucruri fără să le înțeleagă și devin niște adulți incapabili să vadă semnificația acestor alegeri.

Și oameni buni, ne comportăm de parcă vine sfârșitul lumii. Nu știm să fim nici măcar un pic recunoscători că trăim într-o țară care nu e într-un conflict armat, că da, suntem săraci, dar se poate muuuult mai rău și avem mecanismele să ieșim din sărăcia asta. Sunt subiecte mult prea complexe pentru un articol de blog, dar ideea e să fim activi. Să fim buni nu doar de sărbători, să ne implicăm civic, să nu acceptăm noi la nivel micro lucrurile pe care le reproșăm dragilor aleși. Asta înseamnă să nu îl mai luăm pe “las’ că merge și așa în brațe”.

Eu nu le-am dat unfriend celor care au votat cu PSD. Și credeți-mă că guvernul tehnocrat a fost criticat masiv de ei încă de la început. Cioloș era de vină și pentru faptul că un norișor acoperea soarele sau că a apărut o groapă pe trotuatul din fața blocului lor. Singura mea dorință e să rămână la fel de critici și în noua guvernare PSD. Și să îmi umple wall-ul de statusuri în care îmi spun cât de bine le e lor acuma, cum au job-uri bine plătite și autostrăzi noi.

În rest, nimic nou sub soare.

Articole, Uncategorized

Comentatorul de serviciu

1.Campanie pe FB a unui ONG, prin care li se cere oamenilor bani ca să sprijine o fetiță săracă să meargă la școală.

Comentatorul de serviciu: Pfoai, eu eram mai sărac și tot mă duceam la școală. Așa că să facă bine să se ducă, să nu aștepte pomană.

2. Un articol drăguț despre o tanti la vreo 75-80 de ani care merge aproape zilnic cu bicicleta la grădina de legume la vreo 2 km distanță.

Comentatorul de serviciu: Așa și? O mătușă de-a mea merge cu bicicleta 5 km și știți ce? Are doar un ochi că pe unul l-a pierdut acu-s câțiva ani într-un accident.

Hai să încercăm să realizăm un profil al comentatorului de serviciu.

  1. Simte nevoia să-și dea cu părerea doar pentru a spune ceva ce-l doare pe el personal.
  2. Legătura cu subiectul de multe ori nu există sau este mult prea vagă.
  3. Nu contează subiectul, el o ține pe a lui. De obicei din discursul lui aflăm că totul e o teorie a conspirației pe lumea asta.
  4. “Așa, și?” e replica lui preferată. Niciun subiect nu e destul de bun, nicio știre suficient de impresionantă. El știe o mătușă a unui prieten de-a lui frati-su care a pățit ceva și mai și.

Important e să nu intrăm în conversații cu comentatorul de serviciu. Că nu ai cu cine. Pe net te mai răsufli cu o postare pe blog, dar în viața de zi cu zi e tare greu să te ferești de ei. Că doar de unde credeți că au evoluat?

1ec520120d36b6bb8da1c8967cc5fa66.jpg

Articole, Uncategorized

Ţiganii din Europa şi din România (studiu imagologic) – Alex Mihai Stoenescu

Nu fac din citit o competiţie, dar trebuie să admit că Goodreads mă disciplinează şi mă motivează. Şi când văd că sunt înainte cu 5-6 cărţi, intru în lista celor mai grele: cărţi de non-ficţiune, studii, domenii cu care nu prea am tangenţă. Până la final de 2016 cam asta am pe listă, plus 1-2 romane ca să mai condimentez puţin serile :).

De câteva luni am început să mă documentez tot mai mult despre istoria ţiganilor. Din cauza faptului că sunt un popor nomad care a preferat mereu transmiterea informaţiior prin viu grai, e foarte greu să găseşti cărţi despre istoria lor, cu atât mai puţin scrise chiar de ei. De obicei însemnările sunt ale celor care au intrat în contact cu ei, cei care i-au luat la un moment dat în robie sau mai nou, cei care încearcă să creeze politici de integrare pentru ei. Găsisem online câteva documente despre istoria lor şi după ce am vizionat „Aferim!”  şi un documentar despre segregarea şcolară din România, mi-am dorit să aflu mai multe despre acest popor.

Cei de la Libris m-au ajutat şi mi-au trimis cartea „Ţiganii din Europa şi din România – studiu imagologic” de Alex Mihai Stoenescu. Nu e o carte pe care doar o citeşti. Trebuie să pui semne, să subliniezi, să te opreşti şi să cauţi informaţii prin alte cărţi şi surse. Pentru mine a fost o lectură extrem de captivantă. Cu toate că autorul nu pare convins că noi ca popor i-am nedreptăţit cu mare lucru pe ţigani pentru că i-am luat în robie, eu am mari semne de întrebare. El vine cu ipoteza că ei au preferat să stea robi pentru că aveau asigurată casă şi masă şi oricum nu prea le plăcea să muncească. E foarte greu să analizezi şi să tragi concluzii despre un popor când ai aşa de puţine documente la îndemână. Vă las un citat ca să înţelegeţi cum erau trataţi ca robi:

Din jurnalul lui Ladislau Szascvay, proprietar de pământuri din Covasna (12 iulie, 1760)

„Azi au fugit trei iobiagi ţigani, unul dintre ei a doua oară….La sfatul scumpei mele soţii, am poruncit să fie bătut cu bastonul peste tălpi până la sânge, iar apoi a trebuit să-şi scalde picioarele în leşie. Datorită vorbelor necuviincioase pe care le spunea, am poruncit să-i fie tăiată buza de sus, să fie friptă şi să i se dea s-o mănânce. Celorlalţi doi li s-au dat câte 50 de lovituri de baston după care a trebuit să mănânce două roabe pline de balegă de cal, iar toţi 3 au îngenuncheat o zi întreagă desculţi în faţa ferestrei soţiei mele”.  —-da, foarte bine se simţeau oamenii ăştia în robie, de aia tot fugeau. Era o binecuvântare să stai toată ziua la umbră şi să îţi dea stăpânul de toate. Şi voi la fel aţi înţeles din citatul ăsta, nu?

Mai avem o însemnare din 7 august 1764.

„Bătrâna ţigancă Sarka Bori, pe al cărei tată l-am lăsat în urmă cu mulţi ani să-şi construiască o colibă, mi-a furat 2 pere din copăcelul care are acuma prima oară fructe. Eu şi aşa sunt suferind şi iată cum îmi mulţumeşte această adunătură nefolositoare. Am poruncit să i se dea 60 de lovituri şi să i se bage în (organul sexual) o pară fiebinte, pe jumătate friptă. Sunt nemulţumit de mine şi de cei dinmprejurul meu.”

Cartea mi se pare foarte bine documentată, analizează o grămadă de aspecte legate de istoria şi integrarea ţiganilor. Autorul mi s-a părut per total obiectiv, deşi am simţit pe alocuri că e de partea majorităţii. La nivel de politici europene, lucrurile mi s-au părut foarte complicate. Ce mi-a atras atenţia a fost un titlu pe care autorul l-a analizat:

Strategia UE privind incluziunea romilor” (rezoluţia 92/2011)

“Ne vom opri chiar din debut la formarea titlului, în care termenul din limba engleză inclusion este echivalentul termenului francez integration, de unde limba română a împrumutat neologismul integrare. Traducerea oficială a documentului foloseşte echivalentul francez inclusion, care, paradoxal, dar şi oarecum comic, are cu totul alt înţeles în limba franceză. Limba română a preluat cuvântul “incluziune” numai dintr-o anumită semnificaţie a termenului francez inclusion, şi anume, înseamnă “defect de fabricaţie” sau “corp străin”., ceea ce în sine şi încă din start are o semnificaţie cu totul contrară intenţiilor documentului.”

Europa s-a tot gândit de unde provin ţiganii ca să-i poată expulza atunci când comit infracţiuni. Da, s-a stabilit că cel mai probabil provin din India şi Pakistan, dar au existat diferite valuri de imigraţie şi deoarece nu au un stat al lor, e imposibil să fie expulzaţi. Autorul analizează situaţia ţiganilor din diferite zone ale Europei şi ajunge la concluzia că în România a rămas o populaţie numeroasă neintegrată deoarece nu mai avem la dispoziţie metode drastice de asimilare.

” Este însă clar că Imperiul Habsburgic a căutat să folosească toate instituțiile capabile să producă integrarea și asimilarea țiganilor. În 1767 “li se interzice țiganilor să iasă în evidență prin îmbrăcăminte, limbaj și ocupație”, iar prin decretul din 1773, Maria Tereza “încearcă să pună capăt identității rasiale a țiganilor”, interzicând căsătoriile între țigani și obligând familiile de țigani să-și cedeze statului copiii după vârsta de 5 ani, aceștia fiind luați și crescuți de familii care nu aparțineau etniei”. Dar este importat de subliniat că toți copiii erau trimiși la școală. Începând din 1783, reglementările sunt extinse și în Transilvania. În Țările Române nu s-a aplicat o astfel de politică de asimilare forțată, și din felul cum sugerează fără a explica legislația europeană existența discriminărilor suferite de țigani în trecut, precum și teoria existenței robiei ca o cauză a discriminării de la noi, rezultă că neaplicarea asimilării forțate și permisivitatea nomadismului și a infracționalității mărunte, împreună cu libertatea de a-și conserva modul de viață tradițional, au determinat întârzierea intergrării țiganilor în societatea românească.”

Cred că e foarte important să ne documentăm mult mai mult în ceea ce priveşte acest subiect pentru că în România există încă o mare doză de discriminare la adresa ţiganilor. Cu toate că există numeroase exemple pozitive, tindem să-i privim şi să-i judecăm ca pe o etnie problematică şi nu să luăm fiecare om ca pe un individ cu bune şi cu rele. Mă miră faptul că noi ca popor ne tot justificăm modul de a fi prin faptul că am avut un regim opresiv atâţia ani, am trecut prin perioade grele ca naţiune, dar când privim la istoria unei alte etnii nu ne impresionează deloc decenii de robie, nomadism, persecuţie, discriminare.

Eu vă recomand cartea asta, chiar dacă vi se poate părea puţin prea tehnică la început. Voi aţi mai citit cărţi despre această temă?

coperta_3052_big-gif

Articole, Uncategorized

Specialiştii în comunicare

Încă am rămas cu sechele de la un job anterior în care mi s-a atras atenţia că nu scriu emailurile cum trebuie. Fiind într-un schimb lung de mailuri cu mai mulţi colegi şi având de luat nişte decizii urgente, după 2-3 replici nu mai scriam “Salut X, sper că totul e bine şi ai o zi frumoasa…bla bla”. Dădeam direct răspunsul. Problema mea nu a fost că mi s-a atras atenţia, ci cum anume. Cu un mail de vreo juma de pagină, scris numai cu litere mari şi cu tone de semne de exclamare la final. Am zis că e o greşeală. Dar, nu. De fiecare dată când avea o intervenţie, şefa noastră ne scria aşa. Cu LITERE MARI CA SĂ PRICEPEM!!!!

Aş vrea să vă zic că am trecut peste. Dar adevărul e că ne-a complicat dinamica în echipă foarte mult. Deja ne era groază să ne verificăm mailul. Simţeam că strigă la noi. Dacă făceam cea mai mică greşeală ieşea scandal, în schimb ea era specialistă în comunicare şi ne îndemna să învăţăm de la ea. Îmi cer scuze că nu am învăţat şi că nu o să vă trimit mesaje cu litere mari şi semne de exclamare.

Pe facebook mai nou văd mulţi oameni care gestionează pagini şi asta e cariera lor: specialist în comunicare. Au zeci de ani de “experienţă” la activ. Pui o întrebare pe pagină sau laşi un comentariu nevinovat şi ţi se răspunde sec, scurt şi cu minim un semn de exclamare la final. Poate ai greşit, poate nu s-a înţeles comentariul, dar acest “specialist” ar trebui să fie capabil să pună câte un “mulţumesc”, câte o întrebare, în răspuns. Îmi aduc aminte că la un moment dat am pus o întrebare nevinovată când am văzut poze de la o inundaţie. Un simplu: “Wow, nu-mi vine să cred. Sunteţi bine?” Eram mai mulţi oameni sincer îngrijoraţi şi dornici să dăm o mână de ajutor (pe o pagină personală). La întrebarea de mai sus mi s-a răspuns şi mie şi altora cu un NU sec. Eu mi-am luat şi un unfriend pentru că specialistul în comunicare asta face în momentul în care nu e de acord cu tine sau pur şi simplu probabil nu-i mai eşti util în viaţă.

Mno…dorinţa mea era doar să o lăsăm mai uşor cu semnele de exclamare, cu literele mari şi cu specialiştii 😀

caps

Articole, Uncategorized

Contraste

Iar vorbim de generația tânără, liceeni și tineri proaspăt ieșiți din băncile școlii. Stăteam vineri seara și admiram un copil de 19 ani la un training. Cu atâta dezinvoltură, bun simț, empatie, capacitate de sinteză și de a explica lucrurile pe întelesul tuturor, de a ne motiva, pfoai…formidabil. Am zis, gata! Faith in humanity restored.

Azi aud despre un tânăr din cercul apropiat că amenință cu sinuciderea pentru că nu-i convine ce face acuma (presat de părinți se pare). Că mai bine mergea în străinătate pentru că acolo și-ar fi făcut bani mai rapid.

Am stat așa un pic pe gânduri având cele două exemple în cap și mi-am dat seama că nu pot judeca tinerii  după aceste două categorii. Adică într-o zi să mă bucur și într-o zi să mp gândesc cu groază cine îmi va plăti pensia (just kidding, știu că nu o să prind pensia:)) Dar mi-am dat seama de unde provin diferențele majore dintre acești doi tineri. Din educație și din valorile pe care le-au văzut în familie. Poți să-ți obligi tu copilul să învețe sau să meargă la facultate sau la un job, dacă el te vede o viață întreagă cum faci șmecherii cu banii, cum ai afaceri dubioase, clar că o să învețe că totul se obține ușor și nu vede utilitate în a munci pentru ceva. E ca și cum ți-ai trimite copilul să facă sport sau să citească în timp ce tu te uiți la TV. Acțiunile vorbesc mai mult decât orice sfat.

Acuma sincer, majoritatea problemelor la care mă gândesc și la care  încerc să caut soluții durabile care să repare cauzele primare se rezolvă doar cu educație. Și când zic educație nu mă refer neapărat la sistemul actual care până la urmă ne-a dat și tinerii din cea de-a doua categorie. Mă gândesc la accesul la cât mai multe resurse diverse, la modele bune, la un sistem care să dezvolte gândirea critică, analiza, luarea de decizii. Altfel, o să fim mereu în sistemul ăsta de teatru de păpuși în care ne înglodăm în datorii ca să ne cumpărăm lucruri scumpe și să îi impresionăm pe alții.  Dar despre asta într-un alt articol mai pe larg.

key-101__36762

Articole, Uncategorized

Superlativele

Eu sunt pentru ideea de a ne expune succesele și faptele bune. Sincer, îmi place mult mai mult să citesc despre ceva frumos, bun, decât despre lucruri urâte. Nu o văd ca pe o laudă, ci ca pe o recunoaștere a meritelor, uneori poate ca pe un îndemn ca și alții să se implice etc. Deci din start să fim înțeleși că-mi place când lumea ne dă vești bune pe Facebook.

Ce nu-mi place e când se exagerează. În ultima săptămână am găsit organizații, oameni, proiecte, toate la superlativ. Am găsit cei mai non-formali, cei mai nonconformiști, cei mai activi oameni (și organizații). Nu “una din cele mai…”, nu în top 5. Nup. Cele mai…

E drăguț să avem așa de multă încredere în noi, dar parcă e prea de tot. Parcă știu zeci, sute de organizații care sunt extrem de active și uite că una din ele se declară “cea mai cea”. Că doar să nu credeți că a fost declarată așa de cineva sau există vreo statistică. PR dus la extrem și atât.

519e93be862b3-preview-300

Articole, Uncategorized

Astenia de toamnă: provocări şi răspunsuri

Nu ştiu în ce stadiu sunteţi voi, dar eu în ultimele 2-3 săptămâni am fost cu energia la pământ. Chiar dacă dimineaţa îmi propuneam să fac o mulţime de chestii, le tot amânam şi seara mă găsea sub plapumă la un film în loc să mă mobilizez şi să fac măcar nişte paşi mici spre diferitele obiective setate.

Tot povestind cu alţi oameni mi-am dat seama că multă lume e demotivată şi cu un nivel destul de scăzut de energie şi pozitivism. Aveam planuri mari pentru weekend, dar cumva simţeam că o să fac tot posibilul să le amân şi să stau iar la un maraton de seriale sau să citesc. Şi spre surprinderea mea, abia acuma la 7 am reuşit să deschid laptopul. Încă de ieri dupa amiază am avut programul super aglomerat şi m-am ţinut de el fără să caut scuze. Azi am ieşit pe uşă la 10 şi m-am întors abia la 18. Şi cu toate că vremea a fost destul de mohorâtă, eu cântam cu Loredana în căşti şi făceam poze copacilor 🙂 Şi mi-am dat seama că de asta am energie. Că sunt bucuroasă că am reuşit să duc la capăt ce mi-am propus. Că în sfârşit am făcut paşii ăia mici care tot aşteptau să fie făcuţi. Cumva m-am deblocat ieri şi azi. Am interacţionat cu oameni faini şi asta m-a scos din impas. Ştiu că în perioada asta rece o să mai am astfel de zile în care nu o să am chef de nimic. Şi cred că în loc să mă gândesc la ele ca la zile pierdute, mai bine le privesc ca pe nişte recompense. Mă ţin de treabă în rest şi când am momente din astea de stat sub pătură cu ciocolată caldă sau dormit până la amiaz, mă bucur de ele şi gata.

14914877_1430818743613994_973212540_n.jpg

Articole, Uncategorized

O vorbă bună…

În ultima vreme m-am declarat sus şi tare antisocială. Am preferat cărţile în detrimentul oamenilor, am repetat mantra “not my circus, not my monkeys”, mi-am propus să ascult mai mult şi să nu trec toate conversaţiile prin filtrul propriu şi să dau răspunsuri care proveneau din experienţa mea. Complicat şi nu cred că prea mi-a reuşit.

Dar un obiectiv clar setat e ăsta. Să ascult şi să pun întrebări eventual, dar să nu sar cu poveştile mele, ideile mele. Şi în tot acest procesul mi se părea că e foarte important ca eu să nu vorbesc. Dar azi mi-am dat seama de două lucruri pe care le pot face bine atunci când decid să vorbesc şi să contribui.

  1. Am decis ca atunci când particip la un training, o şedinţă, e important să nu folosesc neapărat exemple personale pe care eu le consider foarte apropiate de sufletul meu ci mai degrabă să sap mai adânc după o experienţă care poate să le fie utilă celorlalţi, poate să le aducă aminte de ceva, poate să stârnească un ecou în ei. În acest fel, eu mă bucur de primul impuls (amintirea personală, am timp să o analizez), dar mă duc mai departe şi caut ceva cu adevărat util şi relevant pentru tema respectivă. E important să împărtăşim şi să fim autentici, dar e şi mai important să aducem valoare în conversaţie.
  2. Am decis să spun mai des Mulţumesc şi să felicit oamenii. De multe ori vrem să le spunem celor din jur ceva, dar mai ales dacă suntem într-un grup nou sau poate am participat la o conferinţă şi persoana respectivă e un speaker, voluntar, organizator, ni se pare deplasat să îi abordăm. Şi mie mi-e dificil de multe ori, dar când văd cum li se luminează faţa celor pe care îi abordez mă gândesc ce ocazie aş fi ratat. Ocazia de a face un om să zâmbească printr-un gest atât de simplu. Niciodată nu ştii ce gânduri are omul respectiv, dacă e nesigur pe ceea ce face, dacă are nevoie de validare, de o încurajare. E un gest atât de mic să felicităm fie personal, fie printr-un mesaj sau un comentariu pe Facebook. Bucuraţi-vă de reuşitele celor din jur şi răsplătiţi-i cu o vorbă caldă. Contează tare mult.

be-kind

Articole, Uncategorized

Cât durează tinereţea?

Nu vorbim azi despre oamenii care se simt tineri şi la 80 de ani, despre femeile care abia se descoperă cu adevărat la 40, despre faptul că până la urmă vârsta e doar un număr şi sufletul contează 🙂

Vorbim pragmatic despre faptul că am 28 de ani şi simt că generaţia care vine din urmă (cei care sunt acuma în liceu şi la început de facultate) mi se par tot mai îndepărtaţi. Am crezut că dacă noi am fost totuşi printre primii tineri cu acces la telefoane, laptopuri, Facebook, o să putem ţine pasul. Nope. E oficial. Trenul tehnologiei a trecut pe lângă mine. Un exemplu e Snapchat. Jur că nu înţeleg care e duda cu el. Nu înţeleg ce e amuzant la coroniţele alea din păr, la curcubeul care îţi iese din gură. Nu-i văd utilitatea şi nici partea amuzantă. Vedeţi? Bătrână. (N.B: între timp am povestit juma de oră cu mama la telefon despre cât de tare ne dor şalele şi cum uităm lucruri)

Azi voiam să aplic la o chestie mişto. Se căutau tineri pentru a promova nişte proiecte. Am zis, cool, mă bag şi eu. Apoi mi-am pus problema. Eu mă încadrez la categoria  tânăr? Menţionau doar să ai peste 18 ani. Da, vreau să ajut comunitatea, vreau să mă implic, am idei, dar rezonează ele cu tinerii “mai tineri?”. Pot face parte din vocea generaţiei tinere? Mi-am cam dat răspunsul singură în momentul în care am citit metoda de selecţie. Un formular de completat (good enough) şi să postezi un filmuleţ de vreo 60 de secunde cu motivaţia ta, să-i pui public pe pagina personală de FB şi să pui un hashtag. Mno aici m-au pierdut. Înţeleg că e mai uşor să selectezi oameni când îi şi vezi, aş fi făcut un filmuleţ şi să-l trimit la o adresă de mail sau pe un site, dar nu-mi place să expun pe FB chestiile astea. Şi da, poţi fi vocea generaţiei doar dacă-ţi asumi anumite chestii. Tinerii sunt vizibili, vocali, se expun fără probleme, vorbesc cu entuziasm, folosesc social media ca unealtă principală de recrutare, motivare. Eu sunt cu un pas în spate. Prefer ca unele lucruri să nu fie atât de expuse, prefer să scriu mai mult decât să vorbesc. Dar dacă vreau să ţin pasul trebuie să fiu conştientă de noile tendinţe, măcar să le cunosc şi să le privesc cu deschidere. La cât de repede evoluează lucrurile sunt curioasă despre ce o să vă scriu cam în 5 ani despre tehnologie. Poate numai bătrânii o să citească bloguri peste 5 ani :)))))

58455019

Articole, Uncategorized

Despre POTUS şi FLOTUS

Poate pentru că nu am TV, poate pentru că mă consolează să văd că şi la alţii există uscături, îmi place să urmăresc scena politică internaţională. Şi cum talk-showurile din America în special vin şi cu doza de politică necesară, sunt la curent cu alegerile prezidenţiale. Ştiu că multă lume nu-l place pe Obama, multă lume încă nu înţelege care sunt atribuţiile şi până unde merge puterea unui preşedinte, dar mie mi se pare un om carismatic, muncitor, care chiar a avut cele mai bune intenţii cu ţara aia. Că i s-au pus mii de piedici, e alta. În fine…pentru el e o perioadă de luat rămas bun, cu multe cine simandicoase, interviuri, chestii elegante. Şi tot văd poze cu el şi Michelle (pe care o ador absolut pentru naturaleţea ei, abilităţile de vorbit în public şi pasiunea cu care se implică în proiecte, fie că dansează, e la grădinărit sau compune un imn pentru a promova accesul la educaţie al fetelor). Şi titlurile articolelor tot conţineau cuvintele POTUS şi FLOTUS. M-am prins că are legătură cu ei, dar când auzeam şi la ştiri asta, devenea super enervant. Şi la un search pe atotştiutorul google am aflat că aceste acronime se foloseau pentru că pe vremuri, oamenii utilizau telegraful şi căutau tot felul de scurtături ca să plătească mai puţin şi să nu ocupe aşa de mult spaţiu mesajul lor.

POTUS: President of the United States of America

FLOTUS: First Lady of the United States of America

Da, avem şi COTUS : Constitution of the United States of America.

Ideea e că slavă cerului avem destul spaţiu în articole şi la TV ca să scriem şi să spunem întreaga denumire. Şi nu ne costă nimic. Şi că POTUS şi FLOTUS sună oribil. Sau doar mie mi se pare?

sursa foto

president-michelle-obama-make-amazing-faces-during-story-time

Articole, Uncategorized

Captain Fantastic (film 2016)

Să încep de data asta direct cu subiectul filmului. Ben şi Leslie Cash decid să-şi crească cei 6 copii într-un mediu izolat de societate, departe de capitalism şi consumerism şi să-i înveţe să poată supravieţui pe cont propriu în sălbăticie. Din nefericire, Leslie suferă de o tulburare bipolară şi cu toate că merge la o clinică să se trateze, ajunge să se sinucidă. Copiii reacţionează diferit la auzul acestei veşti, dar cu toţii îşi doresc să participe la înmormântarea mamei, cu toate că bunicul lor patern nu-l vrea pe Ben prin preajmă. Decid să iasă în lume ca să-i respecte ultima dorinţă, aceea de a fi incinerată. E o călătorie extrem de interesantă în care se pot observa exact plusurile şi minusurile pe care acest stil de viaţă le oferă. Copiii sunt foarte bine educaţi, citesc mult, au cunoştinţe solide din diverse domenii, procesează extrem de bine informaţiile şi gândesc analitic. În schimb, din cauza izolării, nu pot relaţiona foarte uşor cu cei din jur. Asta nu e neapărat un minus din partea lor. Ei sunt sinceri, pun întrebări directe la care Ben răspunde fără menajamente. Faptul că noi ca societate am ajuns să ne ascundem după deget şi după false pudori e problema noastră. Mie mi s-au părut o familie foarte faină, chiar dacă partea cu vânatul animalelor mi s-a părut extremă.

Filmul ăsta vine după toată dezbaterea cu homeschooling-ul. Şi dacă punem deoparte partea cu pădurea şi izolarea extremă în care aceşti copii au fost crescuţi, dar şi dacă o luăm în considerare, homeschooling-ul câştigă. Asta pentru că tatăl din film era capabil să sprijine acest proces şi să se implice. Mie mi s-a părut un film foarte fain, chiar dacă poate cu unele acţiuni nu am fost de acord. Ah…şi o chestie super mi s-a părut faptul că toţi copiii aveau nume unice. Pentru că fiecare om e special <3 Şi versiunea lor de la “Sweet child o’mine” e adorabila!!!

sursa foto

captainfantastic1280jpg-485641_1280w-900x495.jpg

Articole, Uncategorized

Două lozuri (comedie 2016)

Aleluia! În sfârşit o comedie românească faină. Eu sunt mare fan comedii şi seriale de comedie şi în ultimii ani mi-e greu să găsesc chestii faine şi prin afara ţării, dapăi la noi. În ultima vreme se merge foarte mult pe vulgar, pe chestii de acţiune combinată cu comedie, pe mult alcool, sex, droguri cu câteva replici pseudo-amuzante. Şi mă uitam eu la filmul ăsta azi cu sala plină la Cinema Victoria în Cluj şi mi-era mai mare dragul.

Am început să-mi pun întrebări existenţiale pentru un fan al filmelor de comedie. De ce îmi place filmul? De ce sala râde permanent şi  avem bineînţeles şi o doamnă sau un domn în sală cu râs contagios. O fi cineva pus de SRI? Vor să facă mai multă reclamă filmului şi au plătit actori să râdă în sală? Ce interese au? Vedeţi, o iau pe urmele lui Pompiliu (personajul paranoic jucat de Alexandru Papadopol într-un mare fel).

Mi-am dat seama pe la mijlocul filmului că nu râd aşa de tare pentru că replicile sunt vezi doamne foarte amuzante. Comicul de personaje era absolut delicios, iar cel de situaţie te făcea să râzi în hohote. Şi mi-a sărit gândul la Caragiale. Dap, am văzut la final că au menţionat faptul că s-au inspirat din “Două loturi”.

Muzica, mai ales piesa de final a lui Gil Dobrică: genială.

Cei trei actori din rolurile principale au jucat excelent şi filmul a avut un ritm foarte bun. Am râs de mi s-au pus junghiuri la două faze, în rest am avut mereu un rânjet mare şi intelectual (not:D) pe faţă.

Uff..m-am luat cu atâtea laude şi nu v-am spus despre film. Acţiunea e simplă: Sile, Pompiliu şi Dinel joacă la loto şi câştigă premiul de mare de 6 milioane de euro. Doar că biletul rămâne în borseta lui Dinel şi el e jefuit în scara blocului de doi tipi din Bucureşti. Cei 3 prieteni pleacă în căutarea hoţilor pentru că acest premiu este şansa lor să iasă din sărăcie şi să-şi plătească datoriile la bar şi la pariuri (altfel, sunt oameni cu frica lui Dumnezeu). Merg pe la toţi vecinii de bloc ai lui Dinel şi ulterior ajung la Bucureşti. Sper să apucaţi să vedeţi filmul ca să aflaţi ce se întâmplă cu premiul şi cum se lipeşte corect un bilet pe frigider.

Noi am ales varianta cu magneţi. Dinel a fost mai hardocore aşa 🙂

Dacă vreţi să vă relaxaţi şi să râdeţi cu poftă vă recomand cu mare drag să vedeţi filmul ăsta. P.S: Singurul minus pe care l-am văzut a fost exemplificarea modului în care sunt tratate femeile şi fetele în ţara asta….dar presupun că ilustrează trista realitate aşa că nu le pot reproşa producătorilor partea  asta.

Sincere felicitări!