Uncategorized

Ce-am citit în aprilie 2017

Vă spuneam în articolul anterior că voi scrie deocamdată articole care să cuprindă mai multe cărți în speranța că ajung la zi cu poveștile despre lecturi.

Am avut un an foarte bun cu lecturi super interesante și azi vă spun mai multe despre cărțile  din luna aprilie în care am citit 17 cărți. Și pentru că-mi plac statisticile, îmi las aici notiță că am citit 8 cărți în engleză și 9 în română (surprinzător de echilibrat). 7 cărți au fost în versiune printată și 10 ebook.
1. Am citit cele 2 cărți din seria “Weird things customers say in bookshops” de Jen Campbell și mi-au plăcut destul de mult. A apărut și la noi o carte similară scrisă de o fată care a lucrat într-o librărie și a adunat perlele clienților. Sincer, multe din poveștile citite mi s-au părut că nu au cum să fie adevărate, dar pentru că am lucrat pe customer service tind să cred că nu este pic de ficțiune în aceste volume. E o lectură savuroasă și ușoară, perfectă pentru vacanță.
2. Am citit mult lăudata “Cartea oglinzilor” de E. O. Chirovici și mi s-a părut mult prea slabă pentru cât marketing i s-a făcut. Și tot îmi promit să nu mai citesc astfel de cărți la care sunt sigură că e mult PR în spate, dar curiozitatea bat-o vina 🙂
3. Tot la capitolul dezamăgire, pentru mine a fost “Luminița, mon amour”. Nu m-a prins deloc stilul autorului, nu am empatizat cu personajele, abia am așteptat să se termine cartea asta și nu sunt curioasă nici să văd filmul. Vă spun sincer, nu vă luați după mine, cunosc mulți oameni care au adorat și cartea și filmul deci aici e vorba clar de gusturi diferite așa că puteți să-i dați o șansă.
4. “The Sun is also a Star” e noua carte YA a Nicolei Yoon. După ce am fost super dezamăgită de Absolut tot, am zis să-i dau totuși o șansă. Ce să zic, e mai drăguțică și mai plauzibilă decât prima poveste, dar nu e cine știe ce. Pentru adolescenți sau ca lectură de plajă ar merge.
5. “Counting by 7’s” de Holly Goldberg Sloan mi-a plăcut enorm. După Minunea, cred că e singura carte Middle Grade pe care am citit-o (nu mă pricep prea bine la clasificările astea). E povestea unei fetițe care rămâne orfană după ce părinții ei adoptivi mor într-un accident. Ea e un copil super dotat care găsește în numere și în știință o modalitate de a face față situațiilor în care ajunge. E fi amuzantă și emoționantă, e despre prietenie, despre vindecare… e tot ce trebuie 🙂
6. “O viață de țărancă” – Marghiolița Huzum. Am găsit cartea asta într-o librărie și am luat-o pentru că îmi plac tare mult poveștile bunicilor. E scrisă simplu și curat, e povestea unei femei care a dus o viață destul de grea cu toate că a provenit dintr-o familie înstărită după standardele acelor vremuri. La 83 de ani simte că trebuie să-și spună povestea așa că se apucă de această carte. Mie mi s-a părut foarte tare 🙂
7. “Grief is the thing with feathers” – Max Porter e una din lecturile preferate ale lui 2017. Nu e un subiect potrivit pentru oricine, dar cartea asta e ca o poezie pentru mine. Rămas văduv și cu doi copii mici, Ted Hughes are niște conversații foarte interesante cu Crow, o pasăre care preia mai multe roluri în procesul de vindecare. Trebuie să-ți placă un pic metaforele și realismul magic ca să apreciezi cartea asta la adevărata ei valoare, dar pe mine m-a impresionat până la lacrimi.
8. “Escapada” – Lavinia Braniște. Asta e o colecție de povestiri și mi-a plăcut mult de tot cum scrie Lavinia. Romanul “Interior Zero” rămâne în topul preferințelor mele, dar și cartea asta are cam aceeași atmosferă așa că o puteți pune pe lista de lecturi.
10. Am citit o biografie de-a lui Amy Whinehouse și mă tot gândesc dacă are rost să văd și documentarul. Mi se pare ciudat cum oamenii ajung să idolatrizeze persoane care au probleme cu droguri/sex/alcool (Amy, Tupac, Freddy Mercury), dar pe alții îi judecă folosind un dublu-standard. Mi-a dat de gândit cartea asta și pentru cei care sunt fani cred că e o lectură mult mai interesantă.
11. “Tolstoy and the Purple Chair” – e o carte foarte faină de non-ficțiune. Autoarea încearcă să găsească o metodă prin care să treacă peste moartea surorii ei așa că începe un proiect ambițios în care să citească o carte pe zi timp de un an și să și scrie o recenzie pe blog. În carte e povestea acestui proiect și unele concluzii, revelații din câteva dintre cărți. Mi-a plăcut destul de mult și pentru că poate ați observat că am o afinitate pentru procesul de vindecare după pierderea unei persoane dragi, pentru cam tot ce are legătură cu boala, acceptarea morții etc (știu, am gusturi ciudate).
12. “În spatele blocului” – Mara Wagner – cartea asta mi-a plăcut foarte mult și chiar dacă eu am prins perioada de imediat după comunism prin fața blocului, m-am regăsit în multe elemente din acest roman. E un roman de debut foarte bine scris, perfect pentru o după-amiază la plajă sau într-un hamac 🙂
13. “Istoria megalomaniei” – Pedro Arturo Aguirre. M-am bucurat mult că am găsit cartea asta la reducere, dar mi s-a părut un pic prea lungă. Am înțeles că au fost și sunt mulți lideri duși cu capul ;), dar aș fi preferat mai detaliate unele capitole ca să înțeleg mai bine contextul în special în cazul țărilor sau insulelor despre care nu știam mare lucru. Ah…și mi-ar fi plăcut mai multă atenție la editare că are destul de multe greșeli.
14. “6633 Arctic Ultra” – Vlad Tănase. Ăsta e un ebook pe care îl puteți găsi pe site-ul lui Vlad, gratuit. După ce i-am urmărit pe FB anul trecut pe cei 3 participanți la concursul de la Polul Nord și am citit și cartea lui Ușeriu, am vrut să aflu mai multe detalii despre cursa în sine. E o lectură interesantă, dar cartea are nevoie de corectură și de mâna unui editor dacă Vlad decide să o pună și în librării.
15. În materie de non-ficțiune, cea mai interesantă lectură a lunii a fost cu siguranță cartea lui Salman Khan – “O singură școală pentru toată lumea”. Salman e fondatorul Khan Academy, o platformă de e-learning pentru elevi. E o metodă bazată pe tehnologie și a revoluționat școlile în care a fost aplicată. Mi se pare o lectură absolut necesară pentru toți profesorii, educatorii și oamenii de decizie din educație.
16. Recapitulând cărțile mi-am dat seama că am uitat de “Attachments” – Rainbow Rowell. Am citit și Fan Girl lunile trecute, dar sincer nimic nu se poate compara momentan cu minunatul ei roman YA – Eleanor&Park. Cartea asta e despre un tip destul de creepy care lucrează în departamentul de securitate IT al unei companii media și job-ul lui e să citească corespondența angajaților. Se “îndrăgostește” de o angajată și ca în orice mega-clișeu la final se cuplează cu ea. Yeah right!
Uncategorized

I’m back!

M-am îngrozit când mi-am dat seama că nu am mai scris de vreo lună pe blog. Asta în condițiile în care nu pot spune că am avut o perioadă foarte aglomerată (comparativ cu lunile în care reușeam să scriu cam 4-5 articole măcar), dar pur și simplu nu am avut chef de scris. Și m-am gândit un pic la motivele pentru care mi-a fost groază de scris și am ajuns la niște concluzii:

  1. Am citit foarte mult și sunt super în urmă cu recenziile așa că am intrat într-o spirală din care nu prea am cum să ies.
  2. Eram în dubii dacă ar trebui să fac videoclipuri pe youtube sau să scriu recenzii și bineînțeles că nu am făcut nici una nici alta.
  3. Am avut câteva  momente în care efectiv m-am simțit aiurea că citesc și că poate nu reușesc mereu să scriu foarte bine despre cartea respectivă. E clar că nu citesc pentru ceilalți și nu am pretenția să scriu recenzii sofisticate ci prefer să vă spun dacă o anumită lectură mi-a plăcut și ce anume m-a atras sau nu la cartea respectivă. Nu văd rostul unor rezumate, e plin internetul de ele.
  4. Eu interacționez constant cu oameni care citesc foarte mult (peste 100 de cărți pe an) și e aiurea când cineva care nu îți înțelege pasiunea ajunge cumva să te ia la rost ba pentru că nu crede că citești așa de mult, ba pentru că i se pare inadmisibil să nu cunoști un cuvânt desuet din moment ce citești așa de mult. Mea culpa, citesc majoritatea cărților în engleză și nu mi-am propus să învăț toate cuvintele din DEX. În fine, am pus cumva la suflet prea multe răutăți care m-au făcut să mă îndepărtez de scopul meu, acela de a împărtăși cu voi lecturile frumoase pe care le descopăr.

Așa că am decis următoarele:

  1. Cel mai probabil nu voi scrie des recenzii/păreri despre o singură carte ci voi face o sumarizare a lecturilor din ultima luna sau pe diferite tematici.
  2. Nu cred că voi filma prea curând un nou clip pentru că îmi ia destul de mult timp (nu mă pricep la editat, deci trebuie să filmez dintr-o bucată tot), am o obsesie să fiu singură în casă când filmez și nu mă simt super confortabil în fața camerei de filmat. Așa că prefer să investesc acel timp în articole pe blog, dar cine știe, poate din când în când vă mai surprind.
  3. Citesc pentru mine. Faptul că decid să le împărtășesc și altora opiniile mele e altceva și nu cred că trebuie să mă justific de ce citesc, de unde am timp, de ce nu știu ce înseamnă cutare cuvânt sau de ce nu-mi aduc aminte prima frază din ceva carte citită acu-s câțiva ani. Nu citesc ca să memorez, citesc pentru motivele mele absolut personale, egoiste și subiective 🙂

Ne citim curând acum că am trecut peste acest of 🙂

Uncategorized

Cel care cheamă câinii – Lucian Dan Teodorovici

Anul 2017 e clar pentru mine anul autorilor români. Nu știu cum s-a nimerit așa, dar cel puțin în prima parte a anului am citit o grămadă de cărți bune, scrise de autori contemporani din țara noastră. Am citit și Matei Brunul acu-s câțiva ani, roman cu care Lucian Dan Teodorovici a câștigat premiul Augustin Frățilă și m-am bucurat mult când cei de la Libris mi-au trimis cartea “Cel care cheamă câinii”.
V-am mai spus probabil că mă atrag mult titlurile cărților și de multe ori, dacă un titlu mă intrigă, nici nu vreau să știu ce gen e cartea, doar să o citesc. Și așa am avut surpriza să descopăr o carte de non-ficțiune despre o perioadă destul de complicată din viața autorului. E un fel de jurnal scris din momentul în care a fost diagnosticat cu cancer și până la finalizarea tratamentului. Poate pentru că am avut un caz asemănător în familie care a fost tratat tot la Cluj și secția de oncologie mi-e mult prea cunoscută, eu una am rezonat extrem de mult cu cartea asta și cu experiența autorului. Aș fi vrut să fie descrisă mult mai mult călătoria interioară a pacientului, dar am înțeles faptul că jurnalul a fost scris “la cald” și nu întotdeauna filosofăm sau suntem loviți de inspirație în momentele astea de cumpănă, chiar dacă așa am tinde să credem. Mi se pare că întotdeauna când suntem întrebați: “Ce ai face dacă ai afla că ai mai avea doar o zi de trăit” tindem să dăm răspunsuri destul de pompoase, pe când în realitate, mulți dintre noi ne-am petrece-o făcând lucruri absolut banale. Așa că l-am acceptat pe autor cu toate poveștile lui de “simplu muritor”, deși recunosc, aș fi vrut puțin mai mult de la această carte, mai ales pentru că îi cunoșteam potențialul din romanul “Matei Brunul”.
Pentru mine a fost o lectură interesantă, deși sunt conștientă că unele persoane nu pot citi cărți pe acest subiect. Pentru un titlul așa de intrigant aș fi vrut totuși mult mai multă substanță.
Uncategorized

ONGFest – Civic Break: Oricine poate să fie schimbarea pe care și-o dorește în lume!

Știu că multe povești despre voluntariat încep cu o cauză/persoană care avea nevoie de sprijin. Dar ce te faci când simți nevoia să te implici și nu știi de unde să începi? Revenisem din proiectul de voluntariat european din Cehia de ceva vreme și nu pot spune că aveam extrem de multe relații la Cluj. Era perioada vacanței de vară și știam doar că vreau să găsesc un proiect în care să mă implic 100%. Știam că vreau să fie despre copii și să aibă legătură cu educația. Așa că în era internetului, căutările mele au început în online, în 2014.

Am găsit pe un site de anunțuri, la rubrica donații, o mamă care dorea rechizite pentru fetița ei. Mi s-a părut un gest dezarmant. Să nu ceri bani, haine, ajutor pentru medicamente (ulterior am aflat că celălalt copil era bolnav), ci să ceri rechizite. De aici a pornit totul. Deja îmi imaginam zeci de copii care primesc ghiozdane pline de rechizite frumoase și se bucură de un început de an școlar așa cum merită. Eu consider că a oferi sprijin unui copil care are nevoie e un dar pe care ți-l faci ție. Așa că am vrut să împărtășesc acest dar și cu prietenii și cunoscuții din lista mea de Facebook și am creat o campanie de strângere de fonduri/rechizite ca să ajutăm cât mai mulți copii. Așa s-a născut campania “Gata de Școală!”, care în acel an a oferit 110 ghiozdane echipate copiilor din medii vulnerabile. Din acest gest mic s-a născut primul proiect al unui ONG pe care mi-l doream de mult și care derulează și astăți activități bazate pe voluntariat – Asociația Dare to Dream.

Pe lângă această campanie cu ghiozdane și rechizite, am ajuns să derulăm proiecte de educație non-formală pentru copiii din medii defavorizate, să facem cluburi de conversație în limba engleză pentru adulți și diferite proiecte de voluntariat în zona Clujului. Mie personal, voluntariatul și implicarea civică mi-au schimbat viața și mi-au adus în ea o grămadă de oameni valoroși și de copii care merită un viitor mai bun.

Și dacă tot suntem la capitotul voluntariat, trebuie neapărat să vă spun că în curând vom avea și la Cluj un eveniment care mie îmi place foarte mult și anume ONGFest.

ONGFest, cel mai amplu eveniment în aer liber dedicat societății civile din România, va avea loc anul acesta la București (17 – 18 iunie), Iași (24 iunie) și Cluj-Napoca (1 iulie). Aflat la cea de-a 8-a ediție, scopul său este de a spori numărul de cetățeni implicați activ în comunitate, de a promova spiritul asociativ și de a crește implicarea în societate a organizațiilor neguvernamentale. La evenimente sunt așteptate peste 200 de ONG-uri expozante și mai bine de 50.000 de vizitatori. Evenimentul își propune anual să fie un promotor al participării publice, al comportamentului filantropic și voluntar, dar și o oportunitate de a aduce ONG-urile în atenția cetățenilor și a publicului larg.

Acest eveniment este organizat de către Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile (FDSC) și este finanțat prin Programul de cooperare Elvețiano-Român, având Kaufland România ca sponsor principal.

Mai multe informații despre eveniment puteți găsi și pe pagina lor de Facebook.

 

Uncategorized

Despre cursurile de improvizație

Vă spuneam într-o postare anterioară că mi-a fost greu în ultima perioadă să mă țin și de blog pentru că s-au adunat destul de multe activități în offline. Una din preferatele mele e improvizația. M-am înscris la un curs care durează 3 luni, avem ateliere săptămânale joia, de la 18:30 la 21:00 și la final vom avea un spectacol. Am emoții foarte mari pentru spectacol. M-am obișnuit repede cu grupul și suntem cam 10-15 la fiecare atelier așa că nu simt presiune din partea “publicului”. Simt că vrem cu toții să ne iasă bine scenele, că învățăm. Dar la spectacol aș vrea să dăm bine și să se vadă progresul nostru 🙂

Ideea e că am observat ceva interesant. Înainte de fiecare atelier am impresia că nu o să mă descurc, că sunt prea obosită și deconcentrată și că nu o să pot să intru în rol. La improvizație e fain când ies scenele amuzante, când te mulezi foarte tare pe personaj și chiar îi exagerezi anumite caracteristici. Deci nu e ok să fii abătut, cu capul în nori sau supărat. Trebuie să fii prezent 100%. Eu cel puțin așa cred. Faza e că din momentul în care începem exercițiile și mai ales spre final când jucăm scene, uit de absolut orice altceva. Și cu toate că mai am mult de lucrat la modul în care îmi folosesc mâinile sau poziția corpului în timpul scenelor, cu toate că uneori am la începutul scenei unele secunde de blocaj total, la final simt că da, am construit un personaj din nimic. Și e super tare să ai colegi cu care să creezi povești și să reușești să-i amuzi pe cei din public.

Am observat o altă chestie interesantă. Că la începutul atelierelor tindeam să mă ofer voluntar ca să joc în scene în care deja se anunțaseră ca doritori persoane cu care mă întelegeam bine sau simțeam că sunt pe aceeași lungime de undă. Ulterior, ca să cresc nivelul de provocare, am încercat să joc de fiecare dată cu alți colegi ca să fie experiența cât mai complexă. Pentru mine a fost o perioadă foarte faină în care am învățat o grămadă de lucruri noi despre mine. În plus, multe dintre activități le pot folosi la asociație cu copiii sau tinerii cu care lucrez, așa că e un câștig în plus.

Și ce-mi place și mai mult e că ajung seara la 10 acasă și-i povestesc lui Moxi entuziasmată despre ateliere și ajung să joc cu el mici scene în sufragerie. <3

Carti, Uncategorized

Trei săptămâni în Himalaya – Marius Chivu

Anul acesta e clar anul autorilor români contemporani pentru mine. Și pentru că am vrut să încerc lecturi cât mai diverse, i-am rugat pe cei de la Libris să-mi trimită Trei săptămâni în Himalaya de Marius Chivu. Citisem și cealaltă carte de călătorii scrisă de același autor: “Trei săptămâni în Anzi” și aveam așteptări destul de mari.
E o carte minunată. Plină de informații utile și interesante despre Nepal și despre cultura acelor zone. O să vă las mai jos câteva citate care mie mi-au plăcut. Dar lăsând la o parte aceste aspecte, îmi place foarte mult modul în care autorul se raportează la călătorie. Există din loc în loc pasaje în carte care vorbesc despre experiența călătorului și modul în care aceste aventuri îl modelează ca om. Mi s-a părut că Marius Chivu știe să interiorizeze foarte bine aceste călătorii și să se bucure de ele din toate perspectivele. Nu călătorește ca un turist care doar vrea să bifeze încă o destinație pe hartă sau care vrea să-și pună o poză interesantă pe facebook. Este foarte atent și la oamenii pe care îi descoperă, la obiceiurile lor și la paradoxurile întâlnite, dar în același timp foarte atent la el, la cum se simte în acea călătorie și la cum se raportează la noua cultură.
Nu a călătorit ca să doboare recorduri sau să atingă culmi extreme ci și-a stabilit un traseu care să-i ofere posibilitatea să se bucure cu adevărat de excursia în sine. Mi s-a părut foarte interesantă observația făcută după ce a reușit să ajungă în cel mai înalt punct al călătoriei. După zile întregi de ascensiune, într-o dimineață au urcat repede până la acea cotă maximă și în câteva ore erau înapoi în sat, iar restul călătoriei avea să fie mai mult pe un plan descendent. Sentimentul de tristețe și frustrare care l-a cuprins, știind că deja au atins apogeul călătoriei, că a durat așa de puțin experiența în care se aflau în punctul culminant și că de acum încolo doar vor coborî de pe munte, mi s-a părut foarte important de exprimat pentru orice om pasionat de călătorii. A fost o carte onestă, care nu pune accent pe destinație ci pe călătoria în sine. Cărțile astea două merită un loc în orice bibliotecă și abia aștept să-l descopăr pe Marius Chivu și din perspectiva de autor de romane.

“Este Anul Turismului in Nepal și Rishi ne spune că aici ne aflăm acum în anul 2068. Nepalezii încă nu au renunțat la calendarul hindus în care anul nou cade pe 14 aprilie, iar una dintre luni, în fiecare an alta, numără 32 de zile. Hindușii au oricum o pasiune mare pentru cifre ciudate. Se spune că religia lor are câteva milioane de zei și aproape fiecare poartă câte o mie de nume. Nimeni nu-i știe pe toți, dar cu adevărat importanți sunt cei trei zei ai Vieții: Brahma (Creatorul), Vishnu (Apărătorul) și Shiva (Distrugătorul și Continuatorul). Toți sunt reprezentați cu câte patru brațe, iar Brahma, cu patru capete. În Nepal există însă 60 de grupuri etnice, triburi, caste, clanuri și rase, care vorbesc, în total, 124 de dialecte, multe dintre aceste etnii având fiecare calendar propriu. La newari, spre exemplu, este anul 1100.

“Există patru mari grupuri lingvistice: indo-iraniana, tibeto-birmana, mongola și idiomurile izolate; cele mai vorbite dialecte fiind, chiar în această ordine, următoarele: nepaleza, maithili, bhojpuri, tamag, tharu, newari, thakali, gurung, magar, rai, awadi, limbu și bajjika; toate idiomurile sunt considerate limbi naționale.”

“Ophiocordyceps sinensis sau fungusul-omidă este rezultatul unei încrucișări parazite în care ciuperca se dezvoltă în organismul larvei până ce aceasta se mumifică. Medicina tibetană tradițională folosește yarsagumba în special ca afrodisiac și energizant. Occidentul a descoperit proprietățile acestui fungus-omidă când trei atlete din China au bătut cinci recorduri mondiale în timpul Jocurilor Naționale de la Beijing din 1993. Testele antidoping n-au depistat substanțe ilegale în organismul sportivelor, dar antrenorul a recunoscut că au folosit extract de yarsagumba. Prețul unui kg a crescut dramatic în ultimii ani, ajungând la 25.000 de dolari. Platoul tibetan produce anual până la  200 de tone de yarsagumba, supranumită, mai nou, viagra himalayană.”

“În Nepal trăiesc peste 800 de specii de păsări, mai multe decât în Canada și SUA la un loc, adică mai mult de 10% din totalul speciilor existente în lume, și peste 6500 de specii de copaci, arbuști, plante și flori sălbatice. Numai în Nepal există peste 300 de specii de orhidee. “

“Iacii sunt masculii, iar femelele se numesc naci. Laptele femelei este de două ori mai gras decât al vacii, are culoarea aurie, iar când este băut, pentru un surplus de aromă, tibetanii obișnuiesc să toarne în el puțin sânge. Dacă iacii și nacii se încrucișează cu vacile și boii, rezultă dzopkyo (masculul) și dzumul (femela), înrudire care le asigură sfințenia și slava localnicilor. “

“Religiile și culturile se întrepătrund indistinct. Buddha s-a născut în Nepal, undeva în secolul V î.Ch., budismul s-a format însă în India și a fost adus în Nepal două secole mai târziu, iar astăzi e predominant în Tibet, unde un bărbat din cinci e călugăr budist.”

Articole, Uncategorized

Cum percepem cărțile

Scriam în urmă cu câteva luni un articol intitulat Contează ce citim? în care vorbeam despre imporanța lărgirii orizontului când vine vorba de lectură. Și mi-am dat seama că e foarte important cum vorbesc despre cărți. Fiind în mai multe grupuri de lectură și urmărind și book-tuberi, am descoperit că poți să rezonezi mult cu anumite persoane, dar să ai gusturi complet diferite în materie de cărți. Nu de multe ori mi-am exprimat frustrarea în legătură cu stilul unui scriitor, i-am ironizat construcția personajelor sau am considerat simplu că a scris o carte foarte proastă. Ca să descopăr că altora le-a plăcut enorm, că i-a fascinat etc. M-am simțit aiurea din 2 motive: că nu am reușit eu să văd valoarea cărții și că i-am minimalizat într-un fel experiența celuilalt cititor. Chiar zilele trecute criticam a nu știu câta oară Me before you și cineva s-a scuzat aproape pentru că i-a plăcut, punând cartea la “micile plăceri nevinovate”.

Dar pentru că universul e perfect, mi-a venit rândul să stau și de partea cealaltă a baricadei și să urmăresc cu stupoare cum una din cărțile mele preferate e tăvălită efectiv prin noroi și redusă la “nu mai pot citi după 50 de pagini, cât de prost e scrisă”. Probabil cei care nu au o pasiune pentru citit nu vor înțelege că m-am simțit efectiv rănită de aceste vorbe :)) Sunt conștientă că citim subiectiv și trecem totul prin filtrul personal, dar mi-am dat seama că trebuie să fiu mai ponderată în exprimare. Să nu dau sentințe de genul “e o carte proastă” ci să spun că mie personal nu mi-a plăcut, nu m-a prins etc.

Articole, Uncategorized

Update on my life :)

Din când în când mă uit la calendarul care apare în partea dreaptă aici pe blog ca să văd dacă sunt cât de cât constantă. Scriu cam o dată pe săptămână și mi se pare ok, blogul e un loc în care vreau să-mi rămână of-urile, micile bucurii, micile victorii personale, cărțile bune citite și evenimentele interesante la care particip. Scriu pentru mine și nu dau socoteală nimănui, dar mărturisesc faptul că nu mi-a plăcut deloc azi când am văzut cifra din dreptul lunii aprilie -1. Doar o recenzie de carte am apucat să scriu luna asta. Da, am fost răcită, da au fost Paștele, dar nu cred că astea-s scuzele bune. Mai am minim 3 cărți despre care vreau să vă povestesc, mai am câteva articole coapte în minte, dar trebuie puse pe “foaie”.

Am citit mult în acest an. Nici mie nu-mi vine să cred cât de multe cărți faine am descoperit pe care nu am putut să le las din mână. Dezavantajul e că nu prea am mai avut timp de scris, m-am cam delăsat și de alte activități precum Duolingo. În schimb m-am înscris la cursuri de improvizație și unul de dezvoltare de activități non-formale. Și o parte din timp se duce acolo. Simt nevoia de un pic mai multă structură în ceea ce fac așa că sper ca în perioada următoare să lucrez mai mult la capitolul ăsta.

Și vestea cea mai bună pentru blog, pe care am lăsat-o pentru final, e că de ziua mea o prietenă mi-a făcut un cadou tare frumos așa că ne mutăm în curând pe un domeniu cu .ro la final <3  Promit să revin cât de curând cu recenzii și articole fresh 🙂

Articole, Uncategorized

Antiparenting – Savatie Baștovoi

O să-mi ia ceva timp să scriu despre cartea asta din 2 motive. Sunt pe la jumătatea ei și am vrut să încep articolul ca să-mi fie proaspete ideile în cap. Las totuși să treacă o zi și o noapte ca să pot să fiu măcar un pic un pic obiectivă. Pentru că da, mi-a cam urcat tensiunea citind niște frăzuțe din ea. Am decis să public articolul așa și să mai adaug inepții când termin și partea a doua a cărții.

După cum vă dați seama, Ieromonahul Savatie nu are copii. Nu contează, ne spune chiar el, pentru că a fost și el copil, deci știe cu ce se mănâncă treaba asta. Sincer, și eu am fost copil (șoc și groază) și lucrez cu copii din diferite medii din 2010, dar nu mi-a trecut prin cap o secundă să mă dau specialistă în domeniu. Nu e o condiție să ai copii ca să dai lecții despre ei, dar măcar niște studii, ceva?

Savatie ne spune că fenomenul de parenting a fost creat în America pentru a induce ideea că părințeala asta e o chestiune care poate fi făcută și de persoane care nu sunt părinții naturali, deci…mergem spre drepturile cuplurilor gay de a adopta. Bang, m-am prins ce-l doare pe el de fapt.

Practic această carte o să te ungă la suflet dacă vrei să-ți crești copilul ca acu-s 200 de ani. Că doar de ce ai avea nevoie de niște specialiști care să te învețe (să se înțeleagă clar că nici eu nu sunt adepta coachi-lor și a miilor de cursuri făcute de “așa ziși bloggeri/experți”), dar nici nu pot să vin aici și să contest sute de studii sau ani de cercetare așa cum face Savatie fără niciun stres. Deci, omul este doar o altă specie de animal (un pic mai avansat) și are toate instinctele necesare să-și crească odraslele. Punct. Și ce e cu teoriile astea fasciste care ne spun că trebuie să fii educat, cu carieră, cu o situație materială cât de cât ok înainte să te apuci să torni prunci? Nooo…vor să ne oprească specia din perpetuare. De parcă nu am fi deja vreo 7 mld. Deci ideea e să facem copii și să-i creștem preferabil ca pe vremea când trebuiu să intre ca ucenici să învețe vreo meserie. Să fie docili, smeriți, că la ce le trebuie atâtea drepturi, independență și îndeplinirea nevoilor? Au nevoi de bază și gata.

Uite, o idee cu care am fost de acord a fost aceea că un copil nu trebuie lăudat doar pentru că există și nu trebuie încurajat aiurea. Încurajezi un comportament, răsplătești o faptă bună, da nu-l ții că el e cel mai bun și mai deștept pentru că o să aibă destul de multe frustrări când o să descopere că nu e așa. Hai că am rezonat și eu cu ceva din cartea asta.

A urmat revelația din care mi-am dat seama că Savatie e împotriva psihologilor pentru că i l-au scos pe doamne-doamne din teoriile lor. Și că au dat vina pe religie pentru bătăile aplicate copiilor. Vă las citate că numa mă enervez dacă detaliez:

“Stiati ca parentingul neconditionat este de fapt o anti-Biblie aplicata?”

“Parentingul neconditionat sau “constient”, care isi manifesta expres ura fata de perceptele biblice, pare sa se razbune pe Dumnezeu prin copii. Stiind ca omul este chip si asemanare a lui Dumnezeu, acest tip de parenting este preocupat sa distruga pas cu pas orice urma a relatiei cu Tatal ceresc, mutiland chipul pruncului nevinovat si aruncandu-l departe de palat asemenea ursitoarelor rele din poveste, in speranta ca atunci cand va creste mare, mostenitorul nu va mai fi recunoscut.”

Șiii…partea care m-a deranjat cel mai mult au fost aberațiile despre relația dintre mamă-copil și tată-copil. De vreo 3-4 ori a fost menționată ideea că cei mici simt ură față de mamele lor dacă îi crești după ideile astea moderne de parenting și cel mai grav lucru, că își doresc să-și omoare mama. Am tot căutat o sursă pentru citatul care urmează, dar nu am găsit nimic, dacă știți mai multe luminați-mă și pe mine: “Crizele de manie la copii intre 1,5 si 4 ani care se manifesta prin dorinta de a-si ucide mama au devenit atat de raspandite, incat au nascut in limbajul psihoterapeutilor, un nou termen, acela de “tantrum”.” Eu când am căutat cuvântul “tantrum” nu am găsit să se refere la așa ceva.

Ah, și o altă idee super simplistă a fost asta: De ce am avea nevoie de parenting (v-a zis doar omul că suntem animale și avem instincte bune), că doar nu trebuie să faci cursuri ca să fii o iubită bună sau un soț bun. Eu cred că ar trebui să se facă și din astea. Sau un curs de “cum să fii o ființă decentă și să nu dai sfaturi din domenii în care nu ești specialist”.

Mă sperie ideea că foarte multă lume aderă la ideile astea fără să vadă manipularea. Exact ca acele cursuri de parenting modern pe care le blamează, exact așa de perversă mi se pare cartea asta. Și am mulți oameni în lista de pe FB care sunt în grupul lui Savatie de Antiparenting și devin un fel de adepți. Mi se pare puțin ipocrit ca un om care e monah și ar trebui să aibă alte preocupări, stă pe FB, vinde cărți și se ocupă de alte mici afaceri și-și face selfie-uri cu fanii. Deci în privința asta acceptă modernitatea. Dar pruncii e ok să-i crești ca acu-s 200 de ani.

Vă las un link către un articol în engleză despre copiii prea cuminți. 

1161348

Articole, Uncategorized

Practica ne omoară

Dădeam zilele trecute share unei reclame care mi-a mers la suflet. E despre cum judecăm oamenii și cum îi punem în cutiuțe și suntem extrem de reticenți și reci la primul contact.

La vreo 2 zile după acel share, am ajuns într-un mediu în care am cunoscut un grup de oameni noi. Nu știam pe absolut nimeni în grupul respectiv și ne “înhămam” la un proiect de 3 luni împreună (20 de necunoscuți). După primele 10 minute sunt convinsă că jumătate din sală și-ar fi dorit să iasă afară și să nu mai revină (mulți dintre noi am recunoscut asta la final). Pentru că fiecare a pornit cu garda ridicată, a pus întrebări tehnice, a avut așteptări setate și a dorit să facă o impresie. Abia după ce am început cu câteva joculețe de cunoaștere și mai apoi de cooperare, ne-am dat seama că dacă suntem sinceri, avem exact aceleași frici ca cei de lângă noi. Mi-am adus aminte de reclamă cam la un sfert de oră de la începerea activității și am decis să le dau și să îmi dau mie șansa să-i cunosc pe oamenii ăștia. Bineînțeles că avem o tonă de chestii în comun și inclusiv cunoștințe comune. Dacă vă spun că după 3 ore eram super deschiși unii cu alții și cu o dorință sinceră de a ne revedea, o să ziceți că exagerez. Știu că grupul o să se trieze. Dar știu că dacă aș fi dat înapoi sau dacă nu mi-aș fi deschis mintea și sufletul ca să rezonez cu ei aș fi avut multe de pierdut. Hai că-s bune și reclamele astea la ceva 😀

together

Articole, Uncategorized

Victima e de vină

Îmi sare în ochi un articol pe Yahoo despre un tată de prin State care și-a împușcat mortal cele două fiice și apoi s-a sinucis, nu înainte de a o împușca pe fosta nevastă în picioare (ca să supraviețuiască și să sufere, conform propriilor declarații de dinainte de sinucidere). Dau scroll la comentarii și mă așteptam ca discuțiile să fie despre politica armelor în SUA, despre instabilitatea psihică a bărbatului etc. Nope. Mai mult de jumătate din comentarii susțin că “uneori femeia poate face lucruri mai rele decât ce a făcut omul ăsta” (WTF???) Că sigur din cauza ei s-a comportat așa, că-și merită soarta pentru că sigur l-a cicălit toată viața și a luat mai apoi fetele de lângă el.

Și mi-am dat seama că așa e și la noi la români. Când o fată e bătută, violată, jefuită, sigur a făcut ea ceva ca să merite lucrul ăsta. Creierului îi e imposibil să accepte faptul că un om absolut nevinovat pățește ceva rău și că sigur a făcut ceva ca să merite asta. Într-un fel ne reasigurăm că noi suntem oameni corecți, buni și că nouă nu ni se poate întâmpla așa ceva. Victima în schimb, las’ că știm noi cum era ea de fapt și măcar un 20% și-a meritat-o. Știu oameni care inclusiv în cazul molestării unui copil de 5-6 ani au pus întrebarea: dar oare copilul ce-a făcut ca să-l ațâțe pe agresor? Băi oameni buni, unde am ajuns să trăim? Cât de mutilați sufletește să fim ca să punem astfel de întrebări? De ce întotdeauna victima e luată la întrebări? Știu că suntem în țara în care încă e tabu să mergi la psiholog, dar vă rog eu, dacă simțiți când citiți sau auziți de asemenea agresiuni, că simpatizați sau încercați să-i găsiți scuze agresorului, să mergeți la un psiholog sau să citiți cât mai mult pe tema asta. Pentru că nu e normal ca femeile să fie violate/abuzate/omorâte și tot ele să fie de vină. Vorbesc predominant despre femei pentru că într-o proporție covârșitoare ele sunt victime în astfel de situații. Schimbarea de mentalitate trebuie făcută la fiecare individ în parte.

victima

Articole, Uncategorized

Cum m-am apucat de citit

libris

Cei care mă cunosc știu că am avut întotdeauna o pasiune pentru citit. Mama m-a învățat să citesc înainte de a merge la școală și deoarece devoram mult prea repede cărticelele pentru copii, ai mei au decis că abonamentul la biblioteci (județeană, de la școală și cea comunală de la bunici) ar fi mai util. Pentru că nu aveam bani să-mi cumpăr cărți noi, dar și pentru că nu prea aveam în jurul meu oameni care-mi împărtășeau pasiunea, am citit destul de haotic. Am citit cărți prin clasa a-V-a care erau destul de complicate pentru mine, dar m-au ajutat să mă maturizez. Am ratat unele cărți specifice copilăriei pentru că nu mi le-a recomandat nimeni și nici nu exista internetul ca să mă pot documenta.

Chiar dacă în copilărie și adolescență am citit poate mai mult decât alți copii, consider că abia după ce am ajuns spre finalul liceului și la facultate m-am apucat cu adevărat de citit. Îmi alegeam lecturile cu mult mai multă atenție, aveam bani puși deoparte ca să-mi cumpăr cărți, aveam un cerc de prieteni cu care puteam discuta și ne făceam recomandări și aveam acces la internet pentru a vedea ce cărți de beletristică sau memorii – genurile mele preferate la acea vreme – au mai apărut.

Consider că m-am apucat de citit conștient în momentul în care am realizat că sunt prea multe cărți pe lumea asta și mi-ar fi imposibil să le citesc pe toate. Și chiar dacă am zile în care citesc romane mai ușurele și relaxante, încerc foarte mult să îmi aleg lecturile, să fie valoroase pentru dezvoltarea mea și să aibă un scop clar. Unele cărți, după cum am spus, au doar rolul de a mă relaxa, dar din majoritatea vreau să am ceva de învățat, să-mi lărgească orizonturile, să-mi arate alternative și să mă scoată din zona mea de confort.

* Articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov

Articole, Uncategorized

Curcubeul apare și dispare – Anderson Cooper & Gloria Vanderbilt

Am urmărit cartea asta de când a apărut în State și chiar eram curioasă dacă va fi tradusă și la noi. S-a întâmplat mult mai repede de cât mă așteptam, iar cei de la Libris au fost foarte drăguți și mi-au trimis-o în luna februarie. Despre Anderson Cooper și Gloria Vanderbilt ca mamă-fiu nu știam nimic. Pe el îl urmăream de ceva vreme ca jurnalist și îmi place stilul lui, de aici și dorința de a afla mai multe despre el. Dar să aflu că mama lui provine dintr-o familie foarte bogată, că a fost o femeie celebră la vremea ei și că e super cunoscută în America, m-a surprins.

“Curcubeul apare și dispare” cuprinde conversația avută timp de un an de zile, de Anderson și Gloria. După ce este internată în spital la vârsta de 90 de ani, Anderson realizează că nu este prea apropiat de mama sa și este conștient că timpul nu se mișcă în favoarea lor. După moartea tatălui său la doar 10 ani și sinuciderea fratelui, Anderson a încercat din răsputeri să trăiască din plin, să aibă experiențe cât mai variate, să ducă o viață cât mai bogată. Mama sa este practic singura rudă apropiată pe care o are și decide să își repare și aprofundeze relația cu ea. În dialogul dus pe parcusul acestui an, Anderson află lucruri incredibile despre copilăria mamei sale și într-un fel ajunge să înțeleagă de ce a fost o mamă mai distantă și mai rece. E interesant cum ne formăm opinii despre ceilalți, poate întregi scenarii prin intermediul cărora încercăm să le justificăm acțiunile sau dimpotrivă să-i acuzăm de ceva, când ar fi atât de simplu să povestim și să aflăm adevărul sau perspectiva celuilalt. Gloria a avut o copilărie destul de nefericită deoarece a fost implicată într-un proces de custodie între mama și mătușa ei paternă, urmărit de întreaga țară. Relația cu mama ei, uneori inexistentă, a fost și motivul pentru care Gloria a luat ulterior o serie de decizii controversate în materie de bărbați. A avut relații cu bărbați mult mai în vârstă, aflându-se mereu în cautarea unei figuri paterne deoarece tatăl ei a murit când ea avea doar 18 luni. Cu o avere uriașă pe numele ei, Gloria a avut și o perioadă de rătăciri, dar a și încercat să-și găsească drumul și să-și creeze un nume pe cont propriu. A devenit un nume important în lumea artei și mai ales în lumea modei, după ce a început să lucreze la o serie de jeansi care i-au purtat numele.

Mie cartea asta mi-a plăcut foarte mult pentru că m-a făcut să realizez cât de important e să hrănim relațiile și să nu ne bazăm pe faptul că ceilalți știu ce simțim pentru ei. Comunicarea, gesturile mici, sunt aspecte foarte importante într-o relație, indiferent cu cine e acea relație. Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre Anderson, cartea asta a prezentat lucrurile așa, un pic unidimensional, mai mult din perspectiva Gloriei. Dar am avut ocazia să-i aflu ei povestea și cred că Anderson are timp să o publice și pe a lui (versiunea mai detaliată 🙂 ).

Cu bucurie am aflat că cei doi au și un documentar realizat despre viața lor așa că abia aștept să-l urmăresc.

curcubeul-apare-si-dispare-o-mama-si-fiul-sau-despre-viata-dragoste-si-pierderi_1_fullsize.jpg

Articole, Uncategorized

27 de pași – Tibi Ușeriu

Anul trecut stăteam cu ochii pe Facebook și pe site-uri ca să aflu ce se mai întâmplă cu cei 3 români care participau la 6633 Arctic Ultra, un maraton de 566 de km, desfășurat la Cercul Polar. M-am bucurat când am auzit că a câștigat Tibi Ușeriu, îl văzusem înainte la o conferință și mi-a plăcut cum povestea despre halucinațiile cu elefanți care îi apăreau când alerga pe distanțe lungi. Am rezonat pentru că și eu când sunt super obosită și nedormită văd elefanți în jur :))

Aseară am participal la lansarea de la Cluj a cărții sale și am aflat că pentru acest an are planuri și mai mari. Vrea să participe la 3 competiții extrem de dificile, printre care și 6633 Arctic Ultra și un maraton în deșert.

Cartea nu e o biografie lineară a lui Tibi, de obicei episoadele din copilăria și adolecența sa sunt inserate printre momentele în care povestește despre cursele la care a participat. Înainte de a fi un ultramaratonist și un om implicat în proiectele de la Tășuleasa Social, Tibi a avut o perioadă mai întunecată în viața sa. A fost închis într-o închisoare de maximă securitate pentru aproape 10 ani și a lucrat pentru diferite grupuri infracționale. Citind cartea, mi-am pus sincer problema, dacă ceea ce citesc e adevărat sau nu. Văzându-l că se aruncă orbește în competiții care pentru noi par imposibile, tind să cred că poate asfel de impulsuri l-au ghidat și înainte, doar că nu spre obiective benefice. Deci nu am de ce să contest veridicitatea faptelor, chiar dacă unele lucruri în carte sunt destul de vagi sau nu se potrivesc perfect cu ceea ce am auzit la lansare.

E normal ca memoria noastră să fie influențată după zeci și sute de repovestiri, după retrăiri intense. Citind despre copilăria cu abuzuri din partea părinților și cu profesoare care doar în clasa a 4 a și-au dat seama că Tibi abia știe să citească, mă întorc la obsesia mea. Educația. Bătaia primită nu l-a făcut pe Tibi un om mai bun, dimpotrivă, l-a făcut să-și dorească să iasă din acel mediu cu orice preț – și prețul nu a fost unul tocmai mic. Câți copii pierdem anual din cauza lipsei de educație. Și ce e și mai trist, câți au ocazia ca după un număr bun de ani în care sunt pierduți prin închisori să-i reabilităm și să le oferim un sistem de suport care să-i reintegreze în societate?

Tibi și-a găsit refugiul în alergare. Cu sprijinul unui frate care l-a salvat la propriu din ghearele demonilor care l-au prins. Tibi mi se pare un om simplu care a avut un noroc fantastic. Și sunt convinsă că e conștient de acest cadou al libertății și reabilitării pe care l-a primit și se va folosi de el și pentru a ajuta comunitatea.

Cartea mi-a lăsat și un pic de gust amar. Cred că există o vârstă de la care trebuie să încetăm să mai dăm vina pe părinți și pe circumstanțele din copilărie. Când alegerile ne aparțin în totalitate. Pentru mine personal nu e ușor să citesc descrieri ale unor jafuri sau despre viața de huzur a interlopilor și să mă comport ca și cum aș avea pic de admirație pentru “băieții răi care se descurcă”. Și știu că lumea e impresionată de partea asta senzațională a vieții lui Tibi.  Dar ar fi păcat ca această parte să estompeze din frumusețea lucrurilor pe care le face acum.

Vă las și câteva citate din carte:

“Zdrăngănitul legăturii de chei părea înregistrat în studio, cumplit de identic. Nicio notă în plus sau în minus. Pijamaua pe care o primeam zilnic era din hârtie, ca să nu te poți spânzura cu ea. Mirosea la fel ca cea din ziua precedenta.” – din închisoarea de maximă securitate.

“Nu doar că arabul a supraviețuit, dar, vreme îndelungată, și-a construit meticulor răzbunarea, cam la fel ca în povestea contelui de Monte Cristo. Și răzbunarea a fost cruntă. În vila sa străjuită de chiparoși, peste care cobora lumina de aur a asfințitului, i-a aliniat pe toți: frumoasa lui soție, cei doi copii de 7 și 4 ani, pe cumnatul său, pe soția acestuia, ba chiar și pe servitoarea cea credinicioasă. I-a împușcat pe toți de aproape, apoi a sunat la poliție și s-a predat de bună voie.” – genul de poveste care mie mi se pare ireală.
“Mă uit în jur. Ca pe un inventar, iau lucruri în primire. Mâna are degete. La sfârșitul lor sunt unghii. Pe mână sunt niște nervuri. Acestea sunt vene prin care curge nestingherit și nevăzut sânge. Sângele e roșu, parcă. Dar eu, proprietar de drept al acestei mâini legate de antebraț și prelungite de umăr, făcând legătura cu inima aceea cuibărită în piept, responsabilă cu trimisul sângelui pe dosul mâinii, eu cine naiba sunt?” – descriere din timpul unui maraton
“În rest, orice bag în gură trebuie să lipesc de corp în prealabil, altfel mănânc pietre. Turta dulce hipercalorică are nevoie să fie ținută cam o oră pe undeva la căldură, ca să o pot ronțăi mai apoi. La un moment dat dau peste mine niște inuiți ieșiți la vânătoare de reni. (…) Îmi oferă câteva felii de carne uscată de ren, cică sunt un fel de cipsuri de-ale lor. Sunt excelente, au gust de bacon. Și de transpirație, că doar le mănânc direct de pe burtă.” – descriere de la 6633 ArcticUltra.
16806645_1577802422248958_3713574133006109694_n.jpg
Articole, Uncategorized

Contează ce citim?

Tot aud în jurul meu aceeași frază expirată cu “Nu contează că citește o carte proastă, important e că citește”. Hm…Dacă ai început cu Sandra Brown, ai trecut prin etapa Coelho și Dan Brown și acuma citești Fluturi, Ramone și Simioane eu cred că ar trebui să-ți pui niște mici semne de întrebare. Da, știu că o să-mi ridic o mână de oameni în cap cu postarea asta (nu am pretenția că mă citesc mai mulți). Cu toții avem perioade în care avem nevoie de o lectură mai ușoară. Nu zice nimeni că un roman de Dan Brown in weekend sau un Coelho după o despărțire când ai nevoie de o tonă de truisme nu merge. Cum altfel să ai acces la citate reciclate pe care omul și le strânge în ceva agendă de prin clasa a 5 a probabil?

Dar…să aud că unii oameni refuză efectiv să iasă din zona asta mi se pare horror. Și să-mi spui cu superioritate că refuzi să citești altceva, să crezi că memoriile sau non-ficțiunea sunt inutile, să pui toate cărțile în aceeași oală mi se pare trist. Dar hei, important e că și oamenii ăștia citesc. Nu prea. Pentru mine, cititul ăsta de romane ușurele și pline de clișee e exact echivalentul telenovelelor sau al reality-showurilor. Și acuma spuneți-mi că nu contează, tot una i-ar fi dacă s-ar uita la un documentar sau la un film mai de doamne-ajută. Nu e tot una. Nu toate cărțile merită citite. God…sunt milioane, catralioane de cărți pe lumea asta. Cărți care ne pot scoate din zona de confort, care ne pot învăța lucruri noi, cărți care să ne lase un gust amar, cărți care să ne rupă în bucăți, cărți din care vom uita poate 90%, din acțiune, dar ne vom aduce aminte cum ne-am simțit când le-am citit și sigur, au contribuit la modelarea noastră. Nu vreau să cad în extrema cealaltă și să fiu o snoabă, nu citesc doar clasici (în ultima vreme mai deloc), dar încerc să am o deschidere cât mai mare și să-mi diversific lecturile. Atfel, e ca și cum m-aș uita la telenovele. Destul de predictibil.

life-is-too-short-for-bad-books.png

Articole, Uncategorized

Istoria se repetă

Eu am alergie la extremismele de orice fel. Nu susțin niciun partid politic și sincer cred că există alternative mult mai viabile de organizare a societății, dar suntem mult prea adânciți în credințele și cultura formată în jurul nostru. Nu-mi place când se formează tabere de genul “noi vs ei”, dar nici când mi se zâmbeste ipocrit și mi se spune că “nu ne-am informat destul și nu suntem capabili să înțelegem” anumite lucruri. Bine că oamenii cu 10-12 clase care au ajuns în funcții sus-puse sunt mai răsăriți. Trecem peste toată furia adunată în aceste zile și ne raportăm un pic la un cadru mai amplu. La criza mondială de valori în care ne aflăm. La naționalismul care se ridică în tot mai multe țări și duce la discriminare, la închiderea granițelor. Mergeam pe drumul globalizării (cu problemele lui și cu minusurile de rigoare) și ne-am trezit tot mai obtuzi, mai răi, mai nepăsători.

Și mi se pare tot mai adevărată ipoteza că oamenii nu pot percepe istoria mai departe de ceea ce știu de la părinții și bunicii lor. Și cum suntem deja destul de departe de Cel De-al Doilea Război Mondial, încep să cred că lumea a uitat sau crede că e doar un scenariu de film ce s-a petrecut atunci. Ne credem prea democratici și cosmopoliți ca să repetăm aceleași greșeli.

O altă idee interesantă e cea că inevitabil de îndreptăm spre un nou dezastru. Ciuma de exemplu, a fost oribilă pentru un număr mare de oameni din Europa. Dar în urma ei au supraviețuit cei puternici, au existat noi locuri de muncă și societatea în ansamblu a avut de câștigat. O teorie care la nivel de individ e dureroasă, dar la nivel de societate arată un câștig. Se spune că vremurile grele creează indivizi puternici care caută soluții ingenioase și lucrează pentru a creea societăți libere și pașnice. Apoi, vremurile de pace aduc un fel de atrofiere a capacităților, oamenii se plafonează și sunt mult mai ușor de manipulat. Apar semne de dictatură, sărăcie, decădere, conflicte mondiale și din nou cei puternici rezistă și se reorganizează. Dacă ne uităm în istorie e o chestiune ciclică și din păcate nu suntem într-un moment tare prielnic. Și simt că vorbesc în gol ca de fiecare dată când menționez că singura soluție e educația de calitate. O educație care pune accent și pe cunoștințele lumii moderne și pe cunoașterea trecutului, dar mai ales pe gândirea critică, selecția unor valori puternice și empatie în interacțiunea cu ceilalți.

163df1069f73fa264695c69142063a7a

Articole, Uncategorized

Din Liverpool în Carpați – Arabella McIntyre-Brown

Nu știu ce de, dar de fiecare dată sunt fascinată de oamenii care decid să iasă complet din zona lor de confort și să-și schimbe viața radical. La fel de fascinată sunt de cei care decid să facă acest lucru în România rurală, mai ales dacă ei provin din țări mult mai dezvoltate ale Europei.

Arabella McIntyre-Brown este un astfel de exemplu pentru mine. La 50 de ani decide să-și vândă casa din Anglia și să se mute în satul Măgura, lângă Bran. Fără să cunoască prea bine limba, sistemul românesc cu toate hachițele lui, fără prea mulți oameni care să o poată ajuta. Dar până la urmă călătoria ei din ultimii ani și viața pe care și-a construit-o în Măgura se rezumă la oamenii potriviți pe care i-a întâlnit. Cu toate că este o fire destul de introvertită și preferă compania animalelor, cartea Arabellei dezvăluie cât de mult au ajutat-o vecinii și prietenii pe care și i-a făcut în România. De la achiziționarea dificilă a casei la reconstrucția ei, de la accidentul în care a fost implicată la internarea în spital deoarece era suspectă de Ebola. Arabella a avut mereu în preajmă persoane care să o ajute să se descurce și să ajungă să considere căsuța din Măgura ca pe un veritabil “acasă”.

Cartea Arabellei este plină de detalii din viața ei de zi cu zi, interacțiunea cu diferiți voluntari care o vizitează, relația cu vecinii sau cu oameni puțin mai oportuniști. Și nelipsitele povești despre pisicile și câini care s-au aciuat pe lângă mica ei gospodărie (un pic prea multe pentru gustul meu, dar au și ele un farmec aparte). Pe lângă detaliile despre noua ei viață, Arabella nu se sfiește să ne descrie și provocările de care a avut parte în Anglia, în special perioada dificilă de dinainte de a decide să se mute în Transilvania când a avut parte de un număr mare de decese în familie și a trecut printr-o perioadă extrem de grea. Mi-a plăcut tare mult să o cunosc prin intermediul acestei cărți, mai ales pentru că își povestește și o parte din copilărie și am simțit că pot să-mi fac o imagine mai de ansamblu și să îi înțeleg mai bine deciziile. Cartea asta ne dezvăluie viața din România cu bune și cu rele, privită din perspectiva unui străin care se îndrăgostește pur și simplu de liniștea și frumusețea satului românesc.

Eu am primit-o de la Editura ALL și o puteți achiziționa direct de pe site-ul lor.

tn1_din_liverpool_in_carpati-c1

Articole, Uncategorized

Central Park – Guillaume Musso

2017 a început frumos pentru mine din punct de vedere al cărților 🙂 Am reluat colaborarea cu Editura ALL și am primit deja primele două cărți pe care mi le-am ales. Am început cu Central Park, cea mai recentă carte a lui Guillaume Musso. Mi-era dor să citesc ceva de Musso pentru că întotdeauna mi-au plăcut twisturile de la finalul cărților. Cu excepția Fetei de hârtie care mi s-a părut un pic prea fantasy pentru gustul meu, celelalte romane mi-au oferit mereu o lectură antrenantă, perfectă pentru o zi de weekend.

Așa a fost și cu Central Park. Am citit-o în câteva ore, ba chiar am ars și o clătită din pricina ei 🙂 Eu m-am obișnuit cu stilul acestui autor și mă aștept ca finalul să fie total imprevizibil, dintr-un spectru total diferit de cum e scris restul cărții. Poate scade un pic din toată intensitatea pe care a avut-o acțiunea până în acel moment, dar e o rețetă cu care Musso se diferențiază de autorii care scriu cărți polițiste/thrillere.

Clătitus arsus

clatitus-arsus

Acțiunea romanului începe cu personajele principale aflate într-o situație inedită. Alice și Gabriel se trezesc pe o bancă în Central Park în New York, legați cu cătușe. Nu își aduc aminte cum au ajuns acolo și ce e și mai îngrijorător e faptul că, în urmă cu o seară, Alice se afla în Franța, iar Gabriel în Irlanda. Alice e polițist în Brigada de Criminalistică din Paris și a fost implicată în rezolvarea unor crime în serie. Gabriel e un cântăreț de jazz din Dublin sau cel puțin așa susține. Alice nu poate avea încredere în nimeni, dar trebuie să descâlcească misterul în care se află. Acțiunea se intensifică după primele 15-20 de pagini și am avut o grămadă de momente în care efectiv exclamam prin casă (sau ardeam clătite). Cei doi sunt o echipă perfectă și reușesc să găsească soluții inedite la provocările care apar pe parcursul acestei zile absolut copleșitoare. Mi-a plăcut mult stilul lui Musso pentru că a fost perfect pentru un roman de acțiune. Am reușit efectiv să-mi imaginez aproape toate scenele și simțeam mai mult că mă uit la un film. Singurul lucru pe care am să-l reproșez la această carte e un lucru legat de traducere. Cartea a fost tradusă direct din franceză în română și tind să cred că Musso a folosit în versiunea originală câteva cuvinte direct în engleză și traducătorul a preferat să le lase tot în engleză pentru că acțiunea se petrecea în State. Ar fi sunat mult mai natural traduse în română, dar asta probabil ține de gusturi/procedură etc.

Pentru mine a fost o lectură foarte interesantă și perfectă pentru o zi de sâmbătă. Mai am pe listă câteva cărți care promit să aibă finaluri complet neașteptate așa că aș zice că m-a obișuit Musso cu stilul ăsta 🙂

Cartea o găsiți în ediție cartonată pe site la Editura ALL și în librăriile online și offline 🙂

central-park_1_fullsize.jpg

Articole, Uncategorized

Soluția Schopenhauer

Irvin D. Yalom este unul din autorii mei preferați. Și asta datorită faptului că în primul rând este psihoterapeut și în cărțile sale reușește să aducă multe elemente de psihologie și terapie pe care le explică pe înțelesul tuturor. În cărțile lui am găsit teme diverse, dar cea mai fascinantă mi s-a părut mereu tema morții și cum se confruntă diferite persoane cu conștientizarea faptului că nu mai au mult de trăit.

Știu că puteam să încep anul cu o lectură mai ușoară, dar i-am rugat pe cei de la Libris să-mi trimită “Soluția Schopenhauer” pentru că deja citisem câteva cărți (biografii în special) care aveau ca temă centrală moartea sau un diagnostic fatal și am vrut neapărat să  revin la Yalom (citisem anterior o altă carte de-a sa “Privind soarele în față” și știam că voi găsi diverse abordări filosofice utile).

Julius este un psihoterapeut de succes, care află că nu mai are foarte mult de trăit din cauza cancerului. Privind retrospectiv la viața sa, își aduce aminte de câțiva foști pacienți pe care el consideră că nu i-a putut ajuta îndeajuns prin terapie și este curios ce fel de viață au avut până la urmă. Pe Phillip îl consideră într-un fel cel mai mare “dezastru” al carierei sale. Asta pentru că simte că nu au avut niciodată o conexiune adevărată, că Phillip era un om foarte distant, singuratic și cu o dependență de sex pe care nu reușea să o vindece. Julius îl contactează pe Phillip și află cu stupoare că acesta s-a reprofilat și dorește să ajungă psihoterapeut. Are nevoie însă de supervizarea unui profesionist. Julius acceptă acest lucru cu condiția ca mai întâi, Phillip să participe la sesiuni de terapie în grup, ca să-și dea seama dacă fostul său pacient este acum mai empatic, mai sociabil și dacă are calitățile necesare pentru a ajuta viitorii pacienți. Evoluția lui Phillip, dinamica grupului care participă la terapie, modul în care Julius ghidează discuțiile și mai ales modul în care pacienții răspund la aflarea veștilor despre sănătatea lui Julius, au fost prezentate impecabil de către autor. Ai cumva ocazia să fii martorul unor astfel de ședințe și să vezi cât de importante sunt anumite procese și întrebări. La început am avut impresia că lumea doar se va certa sau va povesti lucruri insignifiante la acel grup. Dar analiza modului în care sunt formulate unele afirmații, accentul pus pe identificarea sentimentelor, m-au făcut să înțeleg progresul grupului și să văd valoarea acestui gen de terapie. Nu la toate cărțile ajung la final să-mi pun întrebarea: “Ce am învățat din această carte?” Asta pentru că nu neapărat toate cărțile au accest scop. În schimb în acest caz, mi s-a părut o lectură foarte valoroasă și mi-a deschis apetitul pentru a relua căteva cărți de filosofie.

Partea interesantă e faptul că romanul e scris pe 2 planuri. În prezent avem grupul de terapie care se întâlnește o dată pe săptămână. Phillip susține că a reușit să se vindece și să evolueze datorită filosofiei lui Arthur Schopenhauer, așa că al doilea plan este reprezentat de întâmplări din viața acestuia și modul în care a fost creată opera sa. Schopenhauer n-a fost cea mai plăcută și sociabilă ființă din lumea asta, dimpotrivă. A avut relații problematice spre inexistente cu familia sa și grație unei mici moșteniri de la tatăl său, nu a fost nevoit să muncească niciodată.  Așa că a trăit singur, încercând să-și publice operele și insultând alți filosofi în ele 🙂

Cartea asta a fost cartea mea de autobus 🙂 Am în fiecare zi la mine o carte pe care o car în geantă. De obicei încerc să nu fie ceva foarte voluminos. “Soluția Schopenhauer” e o carte destul de mare, dar mi-a plăcut așa de mult să îmi încep diminețile cu grupul de terapie al lui Julius, încât nu a mai contat acest aspect 🙂

solutia-schopenhauer_1_fullsize

 

Articole, Uncategorized

Sushi făcut acasă

Disclaimer: această rețetă nu se dorește a fi una făcută de bucătarii profesioniști, puteți să-i ziceți sarmale în foi de alge 🙂

Sushi face parte din categoria mâncărurilor pe care multă vreme nu le-am apreciat la adevărata lor valoare și de care acuma nu mă pot sătura. Da fapt, după cât sushi am mâncat zilele astea, cred că pot să fac liniștită o pauză 🙂

De prin septembrie voiam să încerc să fac sushi în casă, după ce am văzut diferite rețete pe internet și am început să adun ingrediente. Singura problemă e că nu găseam foi de nori (acele foi de alge în care se împachetează orezul). După Crăciun am mers la Cora și aveau. Așa că mi-am făcut provizii pentru tot anul cu foi de nori marca Blue Dragon.

De câteva luni am început să prepar ghimbir murat și să-l mănânc în loc de murături pentru că îmi place foarte muult. Iau 2 bucăți de ghimbir cât de cât drepte. Le curăț de coajă și le feliez cât mai subțire cu o ustensilă din aia de curățat cartofii. Oricum, ideea e să răzuiți sau să feliați cumva ghimbirul cât mai subțire. Apoi îl puneți într-o oală mică și acoperiți cu apă. Îl lăsați la fiert vreo 20 de minute. Eu l-am pus într-un borcănel din acela care se închide ermetic (vedeți în poză). Am preparat apoi sucul care vine pus peste el. Am folosit cantități egale de apă, oțet și zahăr. Cam o jumătate de cană sau o cană din fiecare (depinde cât de mare e borcanul). Le-am dat un clocot și am topit zahărul și apoi am turnat compoziția peste ghimbir. După ce s-a răcit un pic l-am pus la frigider. A doua zi deja se poate consuma.

Pentru sushi am luat un pachet de orez despre care zicea că e special pentru sushi, dar sunt convisă că iese și cu orez normal. Am spălat bine orezul și l-am fiert. Apoi l-am pus într-o caserolă mai lungă și am turnat peste el un sirop făcut din o lingură de ulei, 3 lg de zahăr și 100 ml oțet (de orez zic ei, de care am găsit am pus eu:) ) Acest sirop l-am pus să se încălzească  și când s-a topit zahărul l-am turnat peste orez și am amestecat bine. Acest sirop ajută orezul să stea apoi cuminte în foile de nori. Am lăsat orezul să se răcească bine și am tocat legumele. Noi nu suntem fani pește așa că am folosit doar legume. Pe Moxi l-a lovit inspirația și pe lângă tradiționalul sushi cu morcov, avocado sau castravete (sau combinații din toate), a vrut și sushi cu roșii cherry :))) Am tăiat legumele feliuțe lungi și subțiri. Am luat un covoraș din acela de bambus și l-am învelit în folie alimentară. Am pus foaia de nori într-un capăt și am pus orez pe ea cam pe 3/4 din suprafață. Pe prima foaie am pus prea mult orez și mi-a ieșit un rulou cam grăsun, dar așa învățăm 🙂 Am pus legumele și peste ele am pus niște brânză topită ca să le pot rula mai ușor și să se lege cumva de orez. Am rulat frumos foaia de nori și apoi am tăiat-o cu un cuțit curățat după fiecare felie în apă. Trebuie să fie umezit și curățat mereu ca să vă iasă rulourile frumoase. După prima foaie deja am prins mișcarea și totul a mers foarte repede. Mi-am cumpărat și pastă de wassabi, dar sincer l-am servit doar cu sos de soia și ghimbir murat. Am doar câteva poze pentru că era Ajunul Anului Nou și eram super grăbită cu pregătirile. Enjoy 🙂