Articole, Uncategorized

Comentatorul de serviciu

1.Campanie pe FB a unui ONG, prin care li se cere oamenilor bani ca să sprijine o fetiță săracă să meargă la școală.

Comentatorul de serviciu: Pfoai, eu eram mai sărac și tot mă duceam la școală. Așa că să facă bine să se ducă, să nu aștepte pomană.

2. Un articol drăguț despre o tanti la vreo 75-80 de ani care merge aproape zilnic cu bicicleta la grădina de legume la vreo 2 km distanță.

Comentatorul de serviciu: Așa și? O mătușă de-a mea merge cu bicicleta 5 km și știți ce? Are doar un ochi că pe unul l-a pierdut acu-s câțiva ani într-un accident.

Hai să încercăm să realizăm un profil al comentatorului de serviciu.

  1. Simte nevoia să-și dea cu părerea doar pentru a spune ceva ce-l doare pe el personal.
  2. Legătura cu subiectul de multe ori nu există sau este mult prea vagă.
  3. Nu contează subiectul, el o ține pe a lui. De obicei din discursul lui aflăm că totul e o teorie a conspirației pe lumea asta.
  4. “Așa, și?” e replica lui preferată. Niciun subiect nu e destul de bun, nicio știre suficient de impresionantă. El știe o mătușă a unui prieten de-a lui frati-su care a pățit ceva și mai și.

Important e să nu intrăm în conversații cu comentatorul de serviciu. Că nu ai cu cine. Pe net te mai răsufli cu o postare pe blog, dar în viața de zi cu zi e tare greu să te ferești de ei. Că doar de unde credeți că au evoluat?

1ec520120d36b6bb8da1c8967cc5fa66.jpg

Articole, Uncategorized

Ţiganii din Europa şi din România (studiu imagologic) – Alex Mihai Stoenescu

Nu fac din citit o competiţie, dar trebuie să admit că Goodreads mă disciplinează şi mă motivează. Şi când văd că sunt înainte cu 5-6 cărţi, intru în lista celor mai grele: cărţi de non-ficţiune, studii, domenii cu care nu prea am tangenţă. Până la final de 2016 cam asta am pe listă, plus 1-2 romane ca să mai condimentez puţin serile :).

De câteva luni am început să mă documentez tot mai mult despre istoria ţiganilor. Din cauza faptului că sunt un popor nomad care a preferat mereu transmiterea informaţiior prin viu grai, e foarte greu să găseşti cărţi despre istoria lor, cu atât mai puţin scrise chiar de ei. De obicei însemnările sunt ale celor care au intrat în contact cu ei, cei care i-au luat la un moment dat în robie sau mai nou, cei care încearcă să creeze politici de integrare pentru ei. Găsisem online câteva documente despre istoria lor şi după ce am vizionat „Aferim!”  şi un documentar despre segregarea şcolară din România, mi-am dorit să aflu mai multe despre acest popor.

Cei de la Libris m-au ajutat şi mi-au trimis cartea „Ţiganii din Europa şi din România – studiu imagologic” de Alex Mihai Stoenescu. Nu e o carte pe care doar o citeşti. Trebuie să pui semne, să subliniezi, să te opreşti şi să cauţi informaţii prin alte cărţi şi surse. Pentru mine a fost o lectură extrem de captivantă. Cu toate că autorul nu pare convins că noi ca popor i-am nedreptăţit cu mare lucru pe ţigani pentru că i-am luat în robie, eu am mari semne de întrebare. El vine cu ipoteza că ei au preferat să stea robi pentru că aveau asigurată casă şi masă şi oricum nu prea le plăcea să muncească. E foarte greu să analizezi şi să tragi concluzii despre un popor când ai aşa de puţine documente la îndemână. Vă las un citat ca să înţelegeţi cum erau trataţi ca robi:

Din jurnalul lui Ladislau Szascvay, proprietar de pământuri din Covasna (12 iulie, 1760)

„Azi au fugit trei iobiagi ţigani, unul dintre ei a doua oară….La sfatul scumpei mele soţii, am poruncit să fie bătut cu bastonul peste tălpi până la sânge, iar apoi a trebuit să-şi scalde picioarele în leşie. Datorită vorbelor necuviincioase pe care le spunea, am poruncit să-i fie tăiată buza de sus, să fie friptă şi să i se dea s-o mănânce. Celorlalţi doi li s-au dat câte 50 de lovituri de baston după care a trebuit să mănânce două roabe pline de balegă de cal, iar toţi 3 au îngenuncheat o zi întreagă desculţi în faţa ferestrei soţiei mele”.  —-da, foarte bine se simţeau oamenii ăştia în robie, de aia tot fugeau. Era o binecuvântare să stai toată ziua la umbră şi să îţi dea stăpânul de toate. Şi voi la fel aţi înţeles din citatul ăsta, nu?

Mai avem o însemnare din 7 august 1764.

„Bătrâna ţigancă Sarka Bori, pe al cărei tată l-am lăsat în urmă cu mulţi ani să-şi construiască o colibă, mi-a furat 2 pere din copăcelul care are acuma prima oară fructe. Eu şi aşa sunt suferind şi iată cum îmi mulţumeşte această adunătură nefolositoare. Am poruncit să i se dea 60 de lovituri şi să i se bage în (organul sexual) o pară fiebinte, pe jumătate friptă. Sunt nemulţumit de mine şi de cei dinmprejurul meu.”

Cartea mi se pare foarte bine documentată, analizează o grămadă de aspecte legate de istoria şi integrarea ţiganilor. Autorul mi s-a părut per total obiectiv, deşi am simţit pe alocuri că e de partea majorităţii. La nivel de politici europene, lucrurile mi s-au părut foarte complicate. Ce mi-a atras atenţia a fost un titlu pe care autorul l-a analizat:

Strategia UE privind incluziunea romilor” (rezoluţia 92/2011)

“Ne vom opri chiar din debut la formarea titlului, în care termenul din limba engleză inclusion este echivalentul termenului francez integration, de unde limba română a împrumutat neologismul integrare. Traducerea oficială a documentului foloseşte echivalentul francez inclusion, care, paradoxal, dar şi oarecum comic, are cu totul alt înţeles în limba franceză. Limba română a preluat cuvântul “incluziune” numai dintr-o anumită semnificaţie a termenului francez inclusion, şi anume, înseamnă “defect de fabricaţie” sau “corp străin”., ceea ce în sine şi încă din start are o semnificaţie cu totul contrară intenţiilor documentului.”

Europa s-a tot gândit de unde provin ţiganii ca să-i poată expulza atunci când comit infracţiuni. Da, s-a stabilit că cel mai probabil provin din India şi Pakistan, dar au existat diferite valuri de imigraţie şi deoarece nu au un stat al lor, e imposibil să fie expulzaţi. Autorul analizează situaţia ţiganilor din diferite zone ale Europei şi ajunge la concluzia că în România a rămas o populaţie numeroasă neintegrată deoarece nu mai avem la dispoziţie metode drastice de asimilare.

” Este însă clar că Imperiul Habsburgic a căutat să folosească toate instituțiile capabile să producă integrarea și asimilarea țiganilor. În 1767 “li se interzice țiganilor să iasă în evidență prin îmbrăcăminte, limbaj și ocupație”, iar prin decretul din 1773, Maria Tereza “încearcă să pună capăt identității rasiale a țiganilor”, interzicând căsătoriile între țigani și obligând familiile de țigani să-și cedeze statului copiii după vârsta de 5 ani, aceștia fiind luați și crescuți de familii care nu aparțineau etniei”. Dar este importat de subliniat că toți copiii erau trimiși la școală. Începând din 1783, reglementările sunt extinse și în Transilvania. În Țările Române nu s-a aplicat o astfel de politică de asimilare forțată, și din felul cum sugerează fără a explica legislația europeană existența discriminărilor suferite de țigani în trecut, precum și teoria existenței robiei ca o cauză a discriminării de la noi, rezultă că neaplicarea asimilării forțate și permisivitatea nomadismului și a infracționalității mărunte, împreună cu libertatea de a-și conserva modul de viață tradițional, au determinat întârzierea intergrării țiganilor în societatea românească.”

Cred că e foarte important să ne documentăm mult mai mult în ceea ce priveşte acest subiect pentru că în România există încă o mare doză de discriminare la adresa ţiganilor. Cu toate că există numeroase exemple pozitive, tindem să-i privim şi să-i judecăm ca pe o etnie problematică şi nu să luăm fiecare om ca pe un individ cu bune şi cu rele. Mă miră faptul că noi ca popor ne tot justificăm modul de a fi prin faptul că am avut un regim opresiv atâţia ani, am trecut prin perioade grele ca naţiune, dar când privim la istoria unei alte etnii nu ne impresionează deloc decenii de robie, nomadism, persecuţie, discriminare.

Eu vă recomand cartea asta, chiar dacă vi se poate părea puţin prea tehnică la început. Voi aţi mai citit cărţi despre această temă?

coperta_3052_big-gif

Articole, Uncategorized

Specialiştii în comunicare

Încă am rămas cu sechele de la un job anterior în care mi s-a atras atenţia că nu scriu emailurile cum trebuie. Fiind într-un schimb lung de mailuri cu mai mulţi colegi şi având de luat nişte decizii urgente, după 2-3 replici nu mai scriam “Salut X, sper că totul e bine şi ai o zi frumoasa…bla bla”. Dădeam direct răspunsul. Problema mea nu a fost că mi s-a atras atenţia, ci cum anume. Cu un mail de vreo juma de pagină, scris numai cu litere mari şi cu tone de semne de exclamare la final. Am zis că e o greşeală. Dar, nu. De fiecare dată când avea o intervenţie, şefa noastră ne scria aşa. Cu LITERE MARI CA SĂ PRICEPEM!!!!

Aş vrea să vă zic că am trecut peste. Dar adevărul e că ne-a complicat dinamica în echipă foarte mult. Deja ne era groază să ne verificăm mailul. Simţeam că strigă la noi. Dacă făceam cea mai mică greşeală ieşea scandal, în schimb ea era specialistă în comunicare şi ne îndemna să învăţăm de la ea. Îmi cer scuze că nu am învăţat şi că nu o să vă trimit mesaje cu litere mari şi semne de exclamare.

Pe facebook mai nou văd mulţi oameni care gestionează pagini şi asta e cariera lor: specialist în comunicare. Au zeci de ani de “experienţă” la activ. Pui o întrebare pe pagină sau laşi un comentariu nevinovat şi ţi se răspunde sec, scurt şi cu minim un semn de exclamare la final. Poate ai greşit, poate nu s-a înţeles comentariul, dar acest “specialist” ar trebui să fie capabil să pună câte un “mulţumesc”, câte o întrebare, în răspuns. Îmi aduc aminte că la un moment dat am pus o întrebare nevinovată când am văzut poze de la o inundaţie. Un simplu: “Wow, nu-mi vine să cred. Sunteţi bine?” Eram mai mulţi oameni sincer îngrijoraţi şi dornici să dăm o mână de ajutor (pe o pagină personală). La întrebarea de mai sus mi s-a răspuns şi mie şi altora cu un NU sec. Eu mi-am luat şi un unfriend pentru că specialistul în comunicare asta face în momentul în care nu e de acord cu tine sau pur şi simplu probabil nu-i mai eşti util în viaţă.

Mno…dorinţa mea era doar să o lăsăm mai uşor cu semnele de exclamare, cu literele mari şi cu specialiştii 😀

caps

Articole, Uncategorized

Contraste

Iar vorbim de generația tânără, liceeni și tineri proaspăt ieșiți din băncile școlii. Stăteam vineri seara și admiram un copil de 19 ani la un training. Cu atâta dezinvoltură, bun simț, empatie, capacitate de sinteză și de a explica lucrurile pe întelesul tuturor, de a ne motiva, pfoai…formidabil. Am zis, gata! Faith in humanity restored.

Azi aud despre un tânăr din cercul apropiat că amenință cu sinuciderea pentru că nu-i convine ce face acuma (presat de părinți se pare). Că mai bine mergea în străinătate pentru că acolo și-ar fi făcut bani mai rapid.

Am stat așa un pic pe gânduri având cele două exemple în cap și mi-am dat seama că nu pot judeca tinerii  după aceste două categorii. Adică într-o zi să mă bucur și într-o zi să mp gândesc cu groază cine îmi va plăti pensia (just kidding, știu că nu o să prind pensia:)) Dar mi-am dat seama de unde provin diferențele majore dintre acești doi tineri. Din educație și din valorile pe care le-au văzut în familie. Poți să-ți obligi tu copilul să învețe sau să meargă la facultate sau la un job, dacă el te vede o viață întreagă cum faci șmecherii cu banii, cum ai afaceri dubioase, clar că o să învețe că totul se obține ușor și nu vede utilitate în a munci pentru ceva. E ca și cum ți-ai trimite copilul să facă sport sau să citească în timp ce tu te uiți la TV. Acțiunile vorbesc mai mult decât orice sfat.

Acuma sincer, majoritatea problemelor la care mă gândesc și la care  încerc să caut soluții durabile care să repare cauzele primare se rezolvă doar cu educație. Și când zic educație nu mă refer neapărat la sistemul actual care până la urmă ne-a dat și tinerii din cea de-a doua categorie. Mă gândesc la accesul la cât mai multe resurse diverse, la modele bune, la un sistem care să dezvolte gândirea critică, analiza, luarea de decizii. Altfel, o să fim mereu în sistemul ăsta de teatru de păpuși în care ne înglodăm în datorii ca să ne cumpărăm lucruri scumpe și să îi impresionăm pe alții.  Dar despre asta într-un alt articol mai pe larg.

key-101__36762

Articole, Uncategorized

Superlativele

Eu sunt pentru ideea de a ne expune succesele și faptele bune. Sincer, îmi place mult mai mult să citesc despre ceva frumos, bun, decât despre lucruri urâte. Nu o văd ca pe o laudă, ci ca pe o recunoaștere a meritelor, uneori poate ca pe un îndemn ca și alții să se implice etc. Deci din start să fim înțeleși că-mi place când lumea ne dă vești bune pe Facebook.

Ce nu-mi place e când se exagerează. În ultima săptămână am găsit organizații, oameni, proiecte, toate la superlativ. Am găsit cei mai non-formali, cei mai nonconformiști, cei mai activi oameni (și organizații). Nu “una din cele mai…”, nu în top 5. Nup. Cele mai…

E drăguț să avem așa de multă încredere în noi, dar parcă e prea de tot. Parcă știu zeci, sute de organizații care sunt extrem de active și uite că una din ele se declară “cea mai cea”. Că doar să nu credeți că a fost declarată așa de cineva sau există vreo statistică. PR dus la extrem și atât.

519e93be862b3-preview-300

Articole, Uncategorized

Astenia de toamnă: provocări şi răspunsuri

Nu ştiu în ce stadiu sunteţi voi, dar eu în ultimele 2-3 săptămâni am fost cu energia la pământ. Chiar dacă dimineaţa îmi propuneam să fac o mulţime de chestii, le tot amânam şi seara mă găsea sub plapumă la un film în loc să mă mobilizez şi să fac măcar nişte paşi mici spre diferitele obiective setate.

Tot povestind cu alţi oameni mi-am dat seama că multă lume e demotivată şi cu un nivel destul de scăzut de energie şi pozitivism. Aveam planuri mari pentru weekend, dar cumva simţeam că o să fac tot posibilul să le amân şi să stau iar la un maraton de seriale sau să citesc. Şi spre surprinderea mea, abia acuma la 7 am reuşit să deschid laptopul. Încă de ieri dupa amiază am avut programul super aglomerat şi m-am ţinut de el fără să caut scuze. Azi am ieşit pe uşă la 10 şi m-am întors abia la 18. Şi cu toate că vremea a fost destul de mohorâtă, eu cântam cu Loredana în căşti şi făceam poze copacilor 🙂 Şi mi-am dat seama că de asta am energie. Că sunt bucuroasă că am reuşit să duc la capăt ce mi-am propus. Că în sfârşit am făcut paşii ăia mici care tot aşteptau să fie făcuţi. Cumva m-am deblocat ieri şi azi. Am interacţionat cu oameni faini şi asta m-a scos din impas. Ştiu că în perioada asta rece o să mai am astfel de zile în care nu o să am chef de nimic. Şi cred că în loc să mă gândesc la ele ca la zile pierdute, mai bine le privesc ca pe nişte recompense. Mă ţin de treabă în rest şi când am momente din astea de stat sub pătură cu ciocolată caldă sau dormit până la amiaz, mă bucur de ele şi gata.

14914877_1430818743613994_973212540_n.jpg

Articole, Uncategorized

O vorbă bună…

În ultima vreme m-am declarat sus şi tare antisocială. Am preferat cărţile în detrimentul oamenilor, am repetat mantra “not my circus, not my monkeys”, mi-am propus să ascult mai mult şi să nu trec toate conversaţiile prin filtrul propriu şi să dau răspunsuri care proveneau din experienţa mea. Complicat şi nu cred că prea mi-a reuşit.

Dar un obiectiv clar setat e ăsta. Să ascult şi să pun întrebări eventual, dar să nu sar cu poveştile mele, ideile mele. Şi în tot acest procesul mi se părea că e foarte important ca eu să nu vorbesc. Dar azi mi-am dat seama de două lucruri pe care le pot face bine atunci când decid să vorbesc şi să contribui.

  1. Am decis ca atunci când particip la un training, o şedinţă, e important să nu folosesc neapărat exemple personale pe care eu le consider foarte apropiate de sufletul meu ci mai degrabă să sap mai adânc după o experienţă care poate să le fie utilă celorlalţi, poate să le aducă aminte de ceva, poate să stârnească un ecou în ei. În acest fel, eu mă bucur de primul impuls (amintirea personală, am timp să o analizez), dar mă duc mai departe şi caut ceva cu adevărat util şi relevant pentru tema respectivă. E important să împărtăşim şi să fim autentici, dar e şi mai important să aducem valoare în conversaţie.
  2. Am decis să spun mai des Mulţumesc şi să felicit oamenii. De multe ori vrem să le spunem celor din jur ceva, dar mai ales dacă suntem într-un grup nou sau poate am participat la o conferinţă şi persoana respectivă e un speaker, voluntar, organizator, ni se pare deplasat să îi abordăm. Şi mie mi-e dificil de multe ori, dar când văd cum li se luminează faţa celor pe care îi abordez mă gândesc ce ocazie aş fi ratat. Ocazia de a face un om să zâmbească printr-un gest atât de simplu. Niciodată nu ştii ce gânduri are omul respectiv, dacă e nesigur pe ceea ce face, dacă are nevoie de validare, de o încurajare. E un gest atât de mic să felicităm fie personal, fie printr-un mesaj sau un comentariu pe Facebook. Bucuraţi-vă de reuşitele celor din jur şi răsplătiţi-i cu o vorbă caldă. Contează tare mult.

be-kind

Articole, Uncategorized

Cât durează tinereţea?

Nu vorbim azi despre oamenii care se simt tineri şi la 80 de ani, despre femeile care abia se descoperă cu adevărat la 40, despre faptul că până la urmă vârsta e doar un număr şi sufletul contează 🙂

Vorbim pragmatic despre faptul că am 28 de ani şi simt că generaţia care vine din urmă (cei care sunt acuma în liceu şi la început de facultate) mi se par tot mai îndepărtaţi. Am crezut că dacă noi am fost totuşi printre primii tineri cu acces la telefoane, laptopuri, Facebook, o să putem ţine pasul. Nope. E oficial. Trenul tehnologiei a trecut pe lângă mine. Un exemplu e Snapchat. Jur că nu înţeleg care e duda cu el. Nu înţeleg ce e amuzant la coroniţele alea din păr, la curcubeul care îţi iese din gură. Nu-i văd utilitatea şi nici partea amuzantă. Vedeţi? Bătrână. (N.B: între timp am povestit juma de oră cu mama la telefon despre cât de tare ne dor şalele şi cum uităm lucruri)

Azi voiam să aplic la o chestie mişto. Se căutau tineri pentru a promova nişte proiecte. Am zis, cool, mă bag şi eu. Apoi mi-am pus problema. Eu mă încadrez la categoria  tânăr? Menţionau doar să ai peste 18 ani. Da, vreau să ajut comunitatea, vreau să mă implic, am idei, dar rezonează ele cu tinerii “mai tineri?”. Pot face parte din vocea generaţiei tinere? Mi-am cam dat răspunsul singură în momentul în care am citit metoda de selecţie. Un formular de completat (good enough) şi să postezi un filmuleţ de vreo 60 de secunde cu motivaţia ta, să-i pui public pe pagina personală de FB şi să pui un hashtag. Mno aici m-au pierdut. Înţeleg că e mai uşor să selectezi oameni când îi şi vezi, aş fi făcut un filmuleţ şi să-l trimit la o adresă de mail sau pe un site, dar nu-mi place să expun pe FB chestiile astea. Şi da, poţi fi vocea generaţiei doar dacă-ţi asumi anumite chestii. Tinerii sunt vizibili, vocali, se expun fără probleme, vorbesc cu entuziasm, folosesc social media ca unealtă principală de recrutare, motivare. Eu sunt cu un pas în spate. Prefer ca unele lucruri să nu fie atât de expuse, prefer să scriu mai mult decât să vorbesc. Dar dacă vreau să ţin pasul trebuie să fiu conştientă de noile tendinţe, măcar să le cunosc şi să le privesc cu deschidere. La cât de repede evoluează lucrurile sunt curioasă despre ce o să vă scriu cam în 5 ani despre tehnologie. Poate numai bătrânii o să citească bloguri peste 5 ani :)))))

58455019

Articole, Uncategorized

Despre POTUS şi FLOTUS

Poate pentru că nu am TV, poate pentru că mă consolează să văd că şi la alţii există uscături, îmi place să urmăresc scena politică internaţională. Şi cum talk-showurile din America în special vin şi cu doza de politică necesară, sunt la curent cu alegerile prezidenţiale. Ştiu că multă lume nu-l place pe Obama, multă lume încă nu înţelege care sunt atribuţiile şi până unde merge puterea unui preşedinte, dar mie mi se pare un om carismatic, muncitor, care chiar a avut cele mai bune intenţii cu ţara aia. Că i s-au pus mii de piedici, e alta. În fine…pentru el e o perioadă de luat rămas bun, cu multe cine simandicoase, interviuri, chestii elegante. Şi tot văd poze cu el şi Michelle (pe care o ador absolut pentru naturaleţea ei, abilităţile de vorbit în public şi pasiunea cu care se implică în proiecte, fie că dansează, e la grădinărit sau compune un imn pentru a promova accesul la educaţie al fetelor). Şi titlurile articolelor tot conţineau cuvintele POTUS şi FLOTUS. M-am prins că are legătură cu ei, dar când auzeam şi la ştiri asta, devenea super enervant. Şi la un search pe atotştiutorul google am aflat că aceste acronime se foloseau pentru că pe vremuri, oamenii utilizau telegraful şi căutau tot felul de scurtături ca să plătească mai puţin şi să nu ocupe aşa de mult spaţiu mesajul lor.

POTUS: President of the United States of America

FLOTUS: First Lady of the United States of America

Da, avem şi COTUS : Constitution of the United States of America.

Ideea e că slavă cerului avem destul spaţiu în articole şi la TV ca să scriem şi să spunem întreaga denumire. Şi nu ne costă nimic. Şi că POTUS şi FLOTUS sună oribil. Sau doar mie mi se pare?

sursa foto

president-michelle-obama-make-amazing-faces-during-story-time

Articole, Uncategorized

Captain Fantastic (film 2016)

Să încep de data asta direct cu subiectul filmului. Ben şi Leslie Cash decid să-şi crească cei 6 copii într-un mediu izolat de societate, departe de capitalism şi consumerism şi să-i înveţe să poată supravieţui pe cont propriu în sălbăticie. Din nefericire, Leslie suferă de o tulburare bipolară şi cu toate că merge la o clinică să se trateze, ajunge să se sinucidă. Copiii reacţionează diferit la auzul acestei veşti, dar cu toţii îşi doresc să participe la înmormântarea mamei, cu toate că bunicul lor patern nu-l vrea pe Ben prin preajmă. Decid să iasă în lume ca să-i respecte ultima dorinţă, aceea de a fi incinerată. E o călătorie extrem de interesantă în care se pot observa exact plusurile şi minusurile pe care acest stil de viaţă le oferă. Copiii sunt foarte bine educaţi, citesc mult, au cunoştinţe solide din diverse domenii, procesează extrem de bine informaţiile şi gândesc analitic. În schimb, din cauza izolării, nu pot relaţiona foarte uşor cu cei din jur. Asta nu e neapărat un minus din partea lor. Ei sunt sinceri, pun întrebări directe la care Ben răspunde fără menajamente. Faptul că noi ca societate am ajuns să ne ascundem după deget şi după false pudori e problema noastră. Mie mi s-au părut o familie foarte faină, chiar dacă partea cu vânatul animalelor mi s-a părut extremă.

Filmul ăsta vine după toată dezbaterea cu homeschooling-ul. Şi dacă punem deoparte partea cu pădurea şi izolarea extremă în care aceşti copii au fost crescuţi, dar şi dacă o luăm în considerare, homeschooling-ul câştigă. Asta pentru că tatăl din film era capabil să sprijine acest proces şi să se implice. Mie mi s-a părut un film foarte fain, chiar dacă poate cu unele acţiuni nu am fost de acord. Ah…şi o chestie super mi s-a părut faptul că toţi copiii aveau nume unice. Pentru că fiecare om e special <3 Şi versiunea lor de la “Sweet child o’mine” e adorabila!!!

sursa foto

captainfantastic1280jpg-485641_1280w-900x495.jpg

Articole, Uncategorized

Două lozuri (comedie 2016)

Aleluia! În sfârşit o comedie românească faină. Eu sunt mare fan comedii şi seriale de comedie şi în ultimii ani mi-e greu să găsesc chestii faine şi prin afara ţării, dapăi la noi. În ultima vreme se merge foarte mult pe vulgar, pe chestii de acţiune combinată cu comedie, pe mult alcool, sex, droguri cu câteva replici pseudo-amuzante. Şi mă uitam eu la filmul ăsta azi cu sala plină la Cinema Victoria în Cluj şi mi-era mai mare dragul.

Am început să-mi pun întrebări existenţiale pentru un fan al filmelor de comedie. De ce îmi place filmul? De ce sala râde permanent şi  avem bineînţeles şi o doamnă sau un domn în sală cu râs contagios. O fi cineva pus de SRI? Vor să facă mai multă reclamă filmului şi au plătit actori să râdă în sală? Ce interese au? Vedeţi, o iau pe urmele lui Pompiliu (personajul paranoic jucat de Alexandru Papadopol într-un mare fel).

Mi-am dat seama pe la mijlocul filmului că nu râd aşa de tare pentru că replicile sunt vezi doamne foarte amuzante. Comicul de personaje era absolut delicios, iar cel de situaţie te făcea să râzi în hohote. Şi mi-a sărit gândul la Caragiale. Dap, am văzut la final că au menţionat faptul că s-au inspirat din “Două loturi”.

Muzica, mai ales piesa de final a lui Gil Dobrică: genială.

Cei trei actori din rolurile principale au jucat excelent şi filmul a avut un ritm foarte bun. Am râs de mi s-au pus junghiuri la două faze, în rest am avut mereu un rânjet mare şi intelectual (not:D) pe faţă.

Uff..m-am luat cu atâtea laude şi nu v-am spus despre film. Acţiunea e simplă: Sile, Pompiliu şi Dinel joacă la loto şi câştigă premiul de mare de 6 milioane de euro. Doar că biletul rămâne în borseta lui Dinel şi el e jefuit în scara blocului de doi tipi din Bucureşti. Cei 3 prieteni pleacă în căutarea hoţilor pentru că acest premiu este şansa lor să iasă din sărăcie şi să-şi plătească datoriile la bar şi la pariuri (altfel, sunt oameni cu frica lui Dumnezeu). Merg pe la toţi vecinii de bloc ai lui Dinel şi ulterior ajung la Bucureşti. Sper să apucaţi să vedeţi filmul ca să aflaţi ce se întâmplă cu premiul şi cum se lipeşte corect un bilet pe frigider.

Noi am ales varianta cu magneţi. Dinel a fost mai hardocore aşa 🙂

Dacă vreţi să vă relaxaţi şi să râdeţi cu poftă vă recomand cu mare drag să vedeţi filmul ăsta. P.S: Singurul minus pe care l-am văzut a fost exemplificarea modului în care sunt tratate femeile şi fetele în ţara asta….dar presupun că ilustrează trista realitate aşa că nu le pot reproşa producătorilor partea  asta.

Sincere felicitări!

Articole, Uncategorized

Zbor în jurul soarelui – Paula McLain

În ultimii ani am citit tot mai multe memorii şi biografii. Chiar dacă “Zbor în jurul soarelui” e o biografie ficţionalizată, am fost aşa de absorbită de  poveste încât de multe ori am uitat asta. Ceea ce înseamnă că Paula McLain s-a documentat foarte bine şi are un stil extrem de fluid şi de captivant. După ce am scris despre “În inima Africii”, a lui Karen Blixen, fructitza mi-a recomandat cartea asta, iar cei de la Libris au fost foarte drăguţi şi mi-au trimis-o.

Cartea e despre viaţa lui Beryl Markham şi dificultăţile pe care le întâmpină în Kenya anilor ’20. Beryl este abandonată de mama ei şi creşte într-un mediu destul de auster, mai mult independentă, decât sprijinită de tatăl ei. Cu toate că se căsătoreşte la o vârstă fragedă, nu reuşeşte să fie o soţie tipică pentru acele vremuri şi ulterior divorţează după numeroase scandaluri. Devine prima femeie care îşi ia licenţa de antrenor de cai în Africa şi reuşeşte mereu să se descurce prin muncă şi propriile forţe. Are parte de numeroase clipe triste, de încă o căsătorie eşuată în urma căruia copilul ei se naşte cu probleme de sănătate şi îi este interzis de multe ori să-l viziteze. Cu toate astea, Beryl reuşeşte mereu să se focuseze pe ceea ce are de dus la capăt. Îşi ia licenţa de pilot de avion şi în 1931 este prima femeie care reuşeşte un zbor solo peste Atlantic.

Beryl a publicat şi o carte de memorii, care e bineînţeles pe lista de lecturi viitoare. Citind cartea asta într-o perioadă în care mi se părea (sau poate chiar era adevărat:) că în jurul meu toată lumea punea accentul pe aparenţe pe clişee de genul “dress to impress”, mi-am dat seama ce important e să promovăm astfel de exemple. De femei curajoase, care au muncit, au avut obiective clare şi şi-au urmat visul fără să ţină cont de aparenţe, de părerea lumii sau de eticheta societăţii. Cu toate că luptăm pentru egalitate de gen şi pentru drepturile femeilor, de multe ori ne pierdem în discuţii de suprafaţă şi uităm esenţialul. Promovăm modele de carton care se prăbuşesc atunci când se rupe o unghie sau rujul se întinde pe dinţi. Eu i-am dat cărţii 5 steluţe din 5 pentru că mi-a plăcut absolut tot: şi stilul, şi povestea şi documentarea laborioasă. Şi vreau cât mai multe astfel de cărţi pe lista mea aşa că aştept cu drag recomandări 🙂

1040427

 

Articole, Uncategorized

Bocitoarele de pe Facebook

Mă bucur de zilele în care nu apuc să intru pe Facebook mai ceva ca de vacanță. Mai demult îmi plăcea să verific ce postează lumea, să văd dacă mai sunt ceva concursuri cu bilete la teatru sau la film. În ultima vreme folosesc FB mai mult ca pe o unealtă de comunicare pentru asociație și da, uneori ca să pun poze dubioase din tren. Dar nu rezist psihic cu oamenii care se iau cu turma și refuză să digere informațiile, să le treacă prin filtrul personal.

A murit Gyuri Pascu. Dumnezeu să-l ierte. Eram chiar așa de mare fan încât dintr-o dată să pun piesă cu el? Să mă întreb “de ce doamne l-ai luat așa de tânăr?”. A doua zi mai moare un actor. De data asta la 80 de ani. C’ommon people. E o vârstă la care noi doar visăm. Jale pe internet. Dar nu se poate, ieri Gyuri, azi Papaiani, de ce se duc toate valorile țării. Really? De câte ori v-ați raportat la oamenii ăștia în ultimul an? Ați fost la vreo piesă, la un spectacol? Îi ascultați seara, în drum spre serviciu? Nu. V-ați gândit doar să nu pierdeți trenul jelitului pe Facebook. Măcar bocitoarele pe vremuri primeau un colac și un pahar de țuică drept pomană.
herd-sheep.jpg
Articole, Uncategorized

Unii oameni și logica: două paralele care nu se vor întâlni în veci pururi

Încerc să-mi dau seama unde se rupe firul logic la unii oameni. Cred că ei au anumite frustrări și orice ar citi sau asculta, simt nevoia să dea doar răspunsul care are legătură cu ce-i doare pe ei. Unii, au un discurs prestabilit: “să dea la copii săraci, mai bine contruia un spital etc”

Polemicile acestei săptămâni s-au învârtit între vreo 2 chestiuni de mare importanță națională în online.
1. Bitdefender a donat 100.000 de euro pentru achiziționarea Cumințeniei lui Brâncuși. Unii i-au felicitat și aplaudat, alții au luat furcile și topoarele virtuale și au trecut la un atac incredibil. “Mai bine dădeați la săraci, o să vină francezii să ne fure locurile de muncă (WTF….legătura logică ioc). Deci vii tu neica nimeni să-i zici la compania X unde să-și dea banii. Nu banii tăi. În fine….
2. Dana Nălbaru și Dragoș Bucur anunță că au scos-o pe Sofia din sistemul de învățământ românesc și trec la homeschooling. Sincer, eu cred că e the best decision ever. Au bani deci își permit să o ducă la tot felul de cursuri și ateliere faine, au orar flexibil, deci nici asta cu job-ul nu e o problema. Școlile umbrelă din UK și din SUA sunt acreditate și sigur au ales una bună. Când și dacă vrea să treacă iar la stat sau să dea BAC dă niște echivalări și se găsesc soluții. Chiar am citit mult pe tema asta și mi se pare super ok. Oameni care nici măcar nu cred că au citit articolul să înțeleagă cum e cu acreditarea și ce presupune home-schooling sau unschooling au început să comenteze. Că nu o să socializeze. Really? Dintre toți copiii din lume fix fata asta cu părinți celebri, care are acces la ateliere de scenaristică și te miri ce, nu o să socializeze? În fine. Ce m-a frapat a fost un comentariu misogin: “Dana să se mai machieze că are 30 de ani și arată ca de 50.” WTF? Femeia are 40 de ani (nu că ar conta) și arată super mișto. Și dacă decide sau nu să se machieze e fix treaba ei. Ce, nu mai e voie să ieși nemachiat pe stradă? E indecent? Ce legătură are asta cu subiectul?
Uff…gata..m-am mai liniștit. Am zis că decât să mă apuc să scriu pe FB sau să comentez, mai bine scriu aici pe îndelete. Plus că pe blog nu mă citește așa de multă lume și simt că e mai privat 🙂
Si uite asa, pun și eu o poză care are doar un pic de-a face cu subiectul:
b8e8565699553e5d172b42dd518a3d2c
Articole, Uncategorized

Aristotel și Dante descoperă secretele universului – B.A. Saenz

Nu aș putea să vă spun exact de ce i-am rugat pe cei de la Libris să-mi trimită cartea asta. Cert e că simțeam nevoia unei lecturi plăcute, de început de concediu (pe care îl previzionam ca fiind extrem de ocupat așa că am vrut să-mi încarc bateriile cu o carte bună). Și cum nu am mai citit de ceva vreme YA, am zis să încerc “Aristotel și Dante descoperă secretele universului”. M-a atras destul de mult și titlul cărții și numele personajelor, dar nu pot spune că am citit recenzii înainte și nu știam mare lucru nici despre autor, B.A. Saenz.

Și, cum se întâmplă în cazul cărților despre care ajung să scriu pe blog, cartea mi-a plăcut foarte mult. Cu toate că mi se pare puțin utopică (nu știu câți părinți ar fi atât de relaxați și chiar încurajatori atunci când vine vorba de comunitatea LGBTQ) mi s-a părut o carte scrisă cu un fel de candoare aparte. Și stau și mă gândesc că aș recomanda-o adolescenților neapărat. De fapt, nu numai lor, dar probabil se identifică mai ușor cu unele elemente din carte.
Și ca să nu tot bat câmpii despre cât de mult mi-a plăcut, să vă spun puțin și despre poveste. Ari (Aristotel) este un băiat crescut într-un mediu destul de închis. Cu o familie cu numeroase secrete, un frate aflat în închisoare, un tată urmărit de fantomele trecutului și nu prea afectuos, Ari este un adolescent confuz care își pune constant întrebări. Prietenia lui cu Dante începe la piscină și în scurt timp cei doi devin de nedespărțit. Ambii au origini mexicane, dar fiecare are o perspectivă diferită asupra acestei moșteniri culturale. Lucrurile se complică în momentul în care Dante îi mărturisește lui Ari că s-a îndrăgostit de el. Ari e luat pe nepregătite și îi spune că pot fi doar prieteni. Urmează o perioadă destul de dureroasă pentru amândoi deoarece Dante este nevoit să se mute în Chicago și băieții nu se mai văd pentru o perioadă destul de lungă de timp. Ari încearcă să se refacă după un accident de mașină în care îi salvase viața lui Dante, învață să conducă și chiar își ia un job. Când Dante se întoarce, cei doi merg în deșert cu mașina și Ari acceptă să se sărute doar pentru a-și demonstra că nu are sentimente pentru Dante. Complicată situație cu puștii ăștia simpatici. Dar, cum-necum, cu toate problemele personale și întrebările existențiale pe care și le pun, cei doi reușesc să elucideze câteva mistere. Sincer, nu m-am așteptat cu soluția/dezvăluirea să vină de la părinții lui Ari, dar a fost un moment foarte fain din carte 🙂
Mi-am dat seama că sunt multe romane YA foarte faine și după cartea asta am mai citit vreo două 🙂 Îmi place să le citesc cumva și gândindu-mă la mine când eram adolescentă și cum m-ar fi influențat sau gândindu-mă la mesajele pe care cărțile de acest gen le transmit generației actuale. Chiar dacă e pe un subiect considerat tabu în România (comunitatea LGBTQ), cartea asta are o candoare care nu are cum să rănească sau să facă rău. Eu aș băga-o și în programa școlară la liceu la literatură universală contemporană.
Deci, dacă tot m-am apucat de citit cărți pentru adolescenți, ce alte romane YA îmi recomandați?
925712
Articole, Uncategorized

Curierul

Eu propun ca toti curierii, mai ales cei care se ocupă și de livrări internaționale să facă un mic training de bază: continente, țări, eventual capitale.
-Unde trebuie trimis?
-In Tanzania.
-Asta e in UK?
-Nu, e in Africa.
Mai scrie adresa exact cum o aude, nu cum i-o dictam pe litere: ….Sivil…las’ că înțeleg ei oricum :))
-Deci Tanzania….asta e o țară, ca Germania, nu?
-Da, doar că e în Africa.
Bagă codul poștal greșit și-i dă doar Africa Centrală și Africa de Sud. Îi explic că astea-s țări diferite, nu e continentul, trebuie să reîncerce.
Nu se descurcă. El în sinea lui pare convins că nu există Tanzania asta. Îi iau pad-ul din mână și tastez. Evrika!…eu am dubii dacă a înțeles că Tanzania e pe continentul Africa sau în ceva țară Africa. Nu părea prea convins.
A doua zi mă sună o tipă să mă întrebe cum a fost experiența, ce notă i-aș da etc. I-am zis fără supărare că totul a fost ok cu excepția faptului că mi-am făcut singură AWB-ul ăla pe pad-ul curierului. Curierii își dau demisia pe capete în toate marile orașe. Traficul e oribil, mașinile cam vechi, colete multe și totuși…un pic de training unde ar încăpea între toate aceste probleme?
best-training-soccer-balls
Articole, Uncategorized

Viaţa de poveste a lui A.J. Fikry -Gabrielle Zevin (concurs)

UPDATE: Am avut 9 răspunsuri intrate în concurs. În ordinea numerelor de pe tricou:

  1. Audrey
  2. Roberts
  3. Elena Mustea
  4. Zerrro
  5. Cristina
  6. Alexandra R
  7. Andrei
  8. Adela Marincas
  9. Mihai Anca

Şi random ne spune să trimitem cartea către…..nr. 3: Elena Mustea. Felicitări şi lectură plăcută!

random

 

N-am mai organizat de multă vreme un concurs pe blog. Şi fiindcă am avut norocul să primesc două exemplare din cartea asta, am zis că unul trebuie dat mai departe. Dar întâi am citit romanul ca să mă asigur că e o carte frumoasă şi că merită scoasă la concurs.

Am citit păreri pro şi contra despre ea. Pentru unii povestea e prea uşurică, poate cu clişee de care s-au săturat (mitul librarului care trebuie să fie neapărat un singuratic şi inadaptat). Eu o ţin pe a mea: contează foarte mult ce stare ai când citeşti cartea şi în ce etapă a vieţii te aflii. Eu aveam nevoie de o lectură captivantă şi relaxantă care să echilibreze cărţile de non-ficţiune pe care le citesc aşa că pentru mine a fost perfectă.

A.J. Fikry deţine singura librărie de pe insula Alice. Vânzările lui cresc în sezonul turistic, vara, şi îi oferă suficient timp de citit în restul anului. Are preferinţe foarte specifice în materie de cărţi şi de aceea reprezentanţii editurilor care încearcă să promoveze noile titluri au mari bătăi de cap cu el. Viaţa lui A.J. e destul de tristă după moartea soţiei sale, Nic. Dar acest lucru se va schimba cu ajutorul Mayei, o fetiţă abandonată în librăria lui, pe care A.J. ajunge să o adopte. Cu toate că ghicisem la un moment dat finalul, cartea a avut câteva răsturnări de situaţie pe care nu le-am intuit. Mă aşteptam să fie o carte mult mai “liniştită”, să fie mai mult despre viaţa de zi cu zi din librărie, recomandări de cărţi. Dar atunci poate nu ar mai fi fost vorba de o “viaţă de poveste” 🙂

Nu vreau să vă mai răpesc din plăcerea lecturii aşa că vă invit la concurs. Tot ce trebuie să faceţi este să-mi lăsaţi un comentariu pe blog la acest articol în care să-mi spuneţi care a fost ultima carte citită care v-a captivat cu adevărat. Şi cu ocazia asta îmi mai măresc şi eu lista de lectură 🙂 Aveţi timp până la finalul zilei de duminică, 21 august. Luni dimineaţa alegem câştigătorul cu ajutorul random.org şi trimitem cartea prin poştă (doar pe teritoriul României). Mult succes 🙂

13912352_1336438826385320_440270512756314243_n

Articole, Uncategorized

Supă cremă de legume (cu roşii uscate şi brânză feta)

Nu v-am mai scris de ceva vreme de vreo reţetă nouă. Am câteva despre care vreau să scriu pe listă, dar sunt conştientă că ăsta nu e blog cu reţete, că nu mă pricep şi nu-mi place să fac poze cu mâncarea. Dar îmi place să vă împărtăşesc reţete nou descoperite sau încercate aşa că vă rog să-mi iertaţi pozele proaste şi explicaţiile inutile şi să înduraţi şi un articol despre mâncare.

Sunt mare fan supă cremă de câţiva ani. Ba chiar la birou ne cumpărăm des supă cremă la pahar 🙂 de la un local foarte fain, Souper se numeşte (nu, nu m-am plătit să scriu despre ei:). Au cele mai geniale combinaţii şi jur că aş vrea să le aflu secretele.

Acasă nu fac foarte des supă cremă, mai mult când vreau ceva “special”. Azi aveam poftă de ceva cu mulţi morcovi şi ciuperci şi voiam să încerc o combinaţie mai interesantă.

Singurul dezavantaj a fost că nu aveam cantităţi prea mari la dispoziţie şi nu voiam să adaug mai mult de 3 cartofi mici mici ca să nu-i modific gustul.

Am folosit aşa: cam 300 g morcovi pe care i-am pus primii la fiert cu o lingură de vegeta. 250 g ciuperci champignon, o jumătate de dovlecel uitat prin frigider şi 3 cartofi mici, mici, adăugaţi ulterior când mi-am dat seama că nu o să ne iasă două porţii. Aşadar, pentru pofta inimii mele, aş fi dublat cel puţin cantităţile.

După ce au fiert bine am scurs o parte din apă (o torn prima dată într-un bol în caz că am nevoie să adaug atunci când mixez legumele) şi am pus mixerul în funcţiune. Aici e partea în care dacă vreţi mai puneţi sare, piper sau ce vă pică bine, puteţi pune şi un pic de smântână (eu am uitat), iar la final cireaşa de pe supa cremă: după ce am pus-o în cana din care mănânc, am tăiat bucăţele de brânză feta (data viitoare o să fie brânză de capră învelită în condimente) şi roşii uscate marinate în tot felul de uleiuri (de la Kaufland le-am luat de lângă măsline şi-s bestiale. Scumpe, dar bestiale:)

Totul trebuia servit cu crutoane, dar cum muream de foame şi Moxi era încă la lucru (el ia crutoane de la La Casa) eu am mâncat cu pâine (pe care nici nu am avut răbdare să o prăjesc).

Later edit: am mai făcut în weekend o pâine cu usturoi şi am pus tot aşa feta cu roşii uscate. Awesomeness 🙂

paine cu usturoi.jpg

 

Articole, Uncategorized

Etichetele sociale și cutiuțele în care plasăm oamenii din jur

M-am tot gândit dacă să scriu despre acest offf. Și am zis că de multe ori nu am curajul sau mi se pare că nu e locul meu să le explic oamenilor cum mă afectează modul în care utilizează anumite cuvinte. Așa că scriu aici ca să mă mai calmez și cine vrea să citească și să înțeleagă bine, cine crede că nu e mare lucru, la fel de bine.

Eu când aud cuvintele “retardatule”, ‘handicapatule”, mi se strânge inima și mă iau frisoanele. Uite, chiar postarea asta nu prea o să o pot reciti pentru că am scris cuvintele respective. Dar mi se pare că oamenii le folosesc mult prea ușor și nu își dau seama că nu-i rănesc neapărat pe cei cărora li se adresează, ci pe noi, ăștia care le auzim și le asociem cu o parte mai sensibilă din ființa noastră.

Să vă dau un exemplu. Aud pe stradă: “Aia a fost la noi în clasă da’ au dat-o afară că e retardată”. Mă întorc să văd despre cine e vorba. Era o fată cu sindrom Down. Cu altă ocazie, stăteam pe o bancă în parc și citeam. La mine a venit Ana, cam de vreo 10 anișori, m-a întrebat ce citesc și preț de vreo 10 minute mi-a povestit vrute și nevrute despre ea. La final, mi-a oferit cea mai caldă, mai sinceră și mai plină de zâmbete, îmbrățișare posibilă. Ana are sindrom Down. Cum să vă explic….atunci când ziceți cuvintele de mai sus, cele două imagini se suprapun în mintea mea. Și mă doare că Ana și orice persoană care suferă de o dizabilitate psihică sau fizică sau se confruntă cu orice alte probleme care o scoate din sfera a ceea ce numim “normal” sau “tipic”, trebuie privită atât de obtuz. E doar unul din multele exemple de care m-am lovit.

Știu că mulți dintre voi nu aveți poate cazuri în familie sau în cercul de prieteni. Știu că infrastructura nu ne permite să-i vedem mai des pe stradă și la evenimente ca să interacționăm cu ei, cu persoanele cu abilități diferite de ale noastre. Și știu că e ușor să arunci cu cuvinte și să crezi că nu e mare lucru.

Dar când vă simțiți furioși, vreți neapărat să vă faceți dreptate singuri, să vă răzbunați, când aveți un moment de “las’ că-i arat eu lui”, aduceți-vă aminte de un proverb: “ochi pentru ochi și o să rămânem toți orbi”.

Articole, Uncategorized

Din inima Africii – Karen Blixen

Și dacă de cele mai multe ori îmi selectez viitoarele lecturi în funcție de ce mai citesc pe bloguri sau pe goodreads, se întâmplă și să fiu obsedată să aflu ce citesc oamenii în mijloacele de transport în comun. Am o listă întreagă într-un fișier pe telefon, cu titluri adunate în acest mod.

“Din inima Africii” e o carte pe care am descoperit-o pe tren acu-s câteva luni. Fata care o citea m-a lăsat să o răsfoiesc un pic 🙂 și a ajuns pe “to read list”. Iar cei de la Libris au fost foarte drăguți ca de obicei și mi-au trimis cartea.

Cartea e despre cei 17 ani petrecuți de autoare în Kenya, în prioada 1914-1931. A locuit la o fermă și se ocupa de cultivarea boabelor de cafea, împreună cu soțul ei. Karen Blixen a venit în Africa din Danemarca, dintr-o familie nobilă. Chiar și după ce se desparte de soțul ei, continuă să locuiască în Kenya și să se ocupe singură de afacere. Din păcate, problemele economice o vor determina să vândă într-un final ferma și să se reîntoarcă în Europa. Dar cartea e despre anii frumoși pe care i-a petrecut alături de masai și de kikuyu (cel mai mare grup etnic din Kenya).

Mi-a fost un pic greu să citesc unele pasaje în care era clară perspectiva lui Karen de dominație a omului alb asupra triburilor africane. Sau despre modul în care sunt ucise cu nonșalanță animalele. Trebuia mereu să-mi amintesc de faptul că acțiunea se petrece acu-s 100 de ani și că asta era norma acceptată la acea vreme.

“Am avut un vecin colonist care în Anglia fusese medic. Odată, când soția unuia dintre servitorii mei se chinuia și era să moară în durerile facerii, iar eu nu puteam ajunge până la Nairobi din cauză că drumul era desfundat, i-am scris acestui vecin și l-am rugat să-mi facă un mare serviciu, venind și ajutând-o pe acea femeie. Amabil, a sosit pe o ploaie torențială, cu tunete și cu fulgere și, în ultimul moment, prin dibăcia lui, a salvat și femeia și copilul. Mai târziu, mi-a scris o scrisoare ca să-mi spună că, deși tratase la apelul meu de data aceasta un băștinaș, mă ruga să țin cont de faptul că nu putea lăsa să se mai repete asemenea lucruri pe viitor. Nutrea convingerea că aveam să fiu eu însumi de aceeași părere cu el, dacă mă informa că până atunci clientela lui fusese elita din Bournemouth.”

Cartea nu are structura unui roman cu o linie clară a evenimentelor. Mi s-a părut mai degrabă scrisă sub forma unui jurnal sau a unor scurte povestiri încropite din amintirile autoarei. Cu toate acestea, poate și datorită fascinației mele pentru Africa, mi s-a părut ușor de citit. Am înțeles că există și un film făcut după carte, extrem de apreciat. Eu una am rămas cu multe întrebări despre Karen Blixen, o femeie care a publicat și sub alte pseudonime și chiar a ajuns pe lista scurtă a premiului Nobel de câteva ori. Am început să caut și să citesc tot felul de articole despre ea ca să-mi potolesc curiozitatea. Pentru mine, faptul că-mi doresc să aflu cât mai multe despre autoare, să mai citesc și alte opere de-ale ei, e un semn bun 🙂

din inima africii.jpg