Articole

Unde găsești cea mai bună mâncare vegetariană în Cluj-Napoca?

Disclaimer: Acesta nu este un articol plătit nici în bani nici în salate/supe sau sandwich-uri 🙂

Prin 2013 când ne-am lăsat de carne, mă bucuram enorm dacă găseam cașcaval pane în meniul unui restaurant și niște cartofi sau legume la grătar. Lucrurile s-au schimbat încet încet și tot mai multe localuri au un meniu destul de variat și pentru vegetarieni, iar unele chiar s-au specializat pe meniuri ovo-lacto-vegetariene, vegane sau chiar raw.

Am descoperit în urmă cu vreo 4 luni, localul Doo it! de pe strada Andrei Șaguna. Meniul lor este inca in proces de diversificare, dar ce îmi place e faptul că inclusiv chifla de la burgeri e făcută acolo și sosurile sunt demențiale. O să găsiți la ei cea mai bună supă de ciuperci, o salată foarte sățioasă și bogată în legume și un burger minunat. Bonus? O atmosferă prietenoasă, un raft cu cărți și jocuri de societate și prețuri accesibile. În plus, am fost la un eveniment super fain organizat de ei la Cheile Turzii și am avut parte de o zi plină de jocuri/mâncare bună/muzică și hămăceală. Rămâne în topul preferințelor mele pentru că au un raport calitate/preț foarte bun și pur și simplu îmi place pe acolo 🙂

                

Samsara ar rămâne în topul preferințelor mele chiar și dacă de mâine m-aș apuca să mănânc din nou carne. Chiar dacă prețurile sunt puțin mai ridicate, aveți de ales între o mulțime de preparate foarte gustoase și porții generoase. La Samsara am mâncat cel mai bun humus cu pâinici naan și am descoperit o rețetă mi-nu-na-tă de chilli vegetarian.

Și la final vă scriu despre un loc pe care tocmai l-am descoperit pe internet, dar pozele de pe site arată fabulos și o să comand de la ei cu prima ocazie. Se numește Suflet în Bucate și au un număr limitat de meniuri pe care le oferă zilnic pentru prânz la prețul fix de 29 Ron. Puteți fie să comandați pentru birou, fie să ridicați comanda de la sediul lor. Meniul include supă, fel principal și desert.

Cam acestea ar fi locurile care oferă mâncare exclusiv vegetariană, dar mai am un mic pont pentru voi. În Piața Muzeului și pe Eroilor veți găsi două localuri mici numite Souper. Au cele mai bestiale supe crème în cele mai interesante combinații. De obicei au un fel de supă care conține și carne și vreo 2-3 opțiuni vegetariene. Au și salate și sandwich-uri, dar supele sunt punctul lor forte.

 

Articole, Carti

Ce vă recomand să citiți în vacanță

Pentru că avansez cam greu cu articolele pe blog am zis să nu treacă totuși vara asta fără să vă recomand câteva cărți potrivite pentru plajă/munte/weekend-uri lenevite prin hamace. Și pentru că avem gusturi diferite m-am gândit să împart lecturile în categorii și să vă ofer câteva recomandări scurte pentru fiecare.

Non-ficțiune

  1. Sapiens – A Brief History of Humankind și continuarea ei Homo Deus au fost printre cărțile mele favorite din acest an. Am aflat multe despre evoluția noastră ca specie, dar și despre o mulțime de scenarii privind viitorul nostru pe această planetă. Se citește rapid, informații ușor de asimilat, dar pentru că sunt 2 volume mai măricele vă recomand să aveți câteva zile la dispoziție ca să vă bucurați de ele.
  2. Eating Animals – Jonathan Safran Foer – Îmi pare tare rău că nu a apărut încă în română cartea asta, dar cred că și-ar găsi un public și la noi, nu doar printre vegetarieni. E despre cultura asta a noastră de ființe superioare care își permit să rănească și să se joace după bunul plac cu alte specii. Și prezintă perspective diferite, inclusiv din partea celor care iau apărarea modului în care creștem animalele pentru consum.
  3. Curajul de a fi vulnerabil – Brenne Brown. Am citit destul de multă non-ficțiune în acest an și cartea asta a fost printre preferatele mele. Nu e o lectură ușoară pentru că abordează un subiect pe care de multe ori preferăm să-l evităm, dar e o carte care îți dă ocazia să te dezvolți, fără să fie o carte de genul self-help.
  4. O singură școală pentru toată lumea – Salman Khan. Tot repet că această carte ar trebui citită de către toți cei care lucrează/iau decizii în domeniul educației. Și dacă tot e vacanță poate au timp să vadă cum ar putea arăta un sistem alternativ de educație.
  5. Anul în care am trăit după Biblie – A.J Jacobs. Cartea asta e rezultatul unui experiment inedit. Un rezultat amuzant și plin de informații interesante. E perfectă pentru vacanță 🙂

Memorii/biografii/jurnale

  1. Born a Crime – Trevor Noah. Încă o carte pe care sper să o găsim tradusă la noi cât mai repede. Mie îmi place Trevor în postura de stand-up comedian și de prezentator TV, iar faptul că a crescut în Africa de Sud spre final de apartheid, face lectura și mai savuroasă.
  2. Total Recall – Arnold Schwarzenegger. Nu credeam că o să recomand această carte când m-am apucat de ea, dar am zis să fie și cărți pentru băieți, despre băieți 🙂 Mi-a plăcut mult de tot, chiar dacă finalul mi-a schimbat puțin percepția despre Arnold. Dar am aflat multe lucruri interesante despre viața lui și m-a ținut în priză.
  3. The Year of Yes – Shonda Rhimes. Mai am cam 10% din cartea asta și inițial credeam că e ceva lectură motivațională. E super amuzantă, abia aștept să mă uit la câteva interviuri cu Shonda (e scriitoare pentru câteva seriale de succes).

Despre copilărie/adolescență

  1. Inocenții – Ioana Pîrvulescu. Carte asta a urcat rapid în topul preferințelor mele în materie de cărți românești. Inițial am crezut că e biografie, dar am aflat că e ficțiune și doar unele fragmente, amintiri sunt reale. Foarte bine construită, foarte faină perspectiva copilului și la fiecare final de capitol cea a adultului. Unii s-au plâns că nu are multă acțiune cartea asta sau un punct culminant, eu cred că plusează la capitolul atmosferă și candoare.
  2. În spatele blocului – Mara Wagner. Cu toate că m-am născut la final de comunism am rezonat mult cu cartea asta. Are un stil fluid și se citește într-o zi de leneveală la plajă sau în hamac.
  3. Din 7 în 7 – Holly Goldberg Sloan. Acest roman middle grade e cam trist, dar povestea e foarte frumoasă, înduioșătoare. Willow e o fetiță specială, superdotată, care rămâne singură pe lume după ce părinții adoptivi au un accident. Dar există oameni care pot să o ajute și să găsească puterea de a merge mai departe.
  4. The Baking Life of Amelie Day – Vanessa Curtis. Nici cartea asta nu știu dacă a apărut la noi, dar e un roman YA simpatic. Chiar dacă implică o rețetă ultra folosită de YA (boala terminală), mi s-a părut interesant și e o lectură simpatică.

Mai tristuțe, dar drăguțe 🙂

  1. Lumina dintre oceane – M.L Stedman. Am fost avertizată că e un roman foarte trist, dar sincer nu am fost extrem de afectată de subiect, poate pentru că nu am copii și nu am reusit să rezonez cu personajul feminin. Dar e un roman bun, cred că va fi pe placul multor cititoare.
  2. Privighetoarea – Kristin Hannah. Am evitat o vreme cartea asta crezând că e prea romantică pentru gustul meu. N-avea nicio treabă cu așteptările mele. Acțiunea are loc în cel de-al Doilea Război Mondial și prezintă destinul a două surori care aleg să ajute în mod diferit victimele războiului.
  3. Durerea e o făptură înaripată – Max Porter. Am plâns la finalul acestei cărți, dar tot cred că merită să o citiți vara asta. E o metaforă, o poezie de carte. E despre doliu, despre pierderea unei ființe apropiate. E absolut superbă și din câte am înțeles și traducerea în limba rămână e foarte bună.
  4. O viață măruntă – Hanya Yanagihara. Cartea asta e greu de digerat pentru multă lume. Știu că o să sune ciudat, dar momentan e cartea mea preferată cu toate că m-a durut sufletul când am citit-o. Încă mă gândesc la Jude, personajul principal și îl analizez. Cartea are personaje lgbtq, violență, abuz sexual, dar și prietenie, dragoste necondiționată din partea unor oameni care nu sunt legați prin sânge sau acte.

Frumoase, pur și simplu 🙂

  1. Un bărbat pe nume Ove – Frederick Backman. Cam orice roman de-al lui Backman mi se pare potrivit pentru vacanță pentru că are personaje delicioase. Ove e unul dintre ele, un bătrân cam morocănos, dar extrem de simpatic. După pierderea soției Ove decide să se sinucidă, doar că vecinii și prietenii îi stau în cale.
  2. Problema Spinoza – Irvin D. Yalom. La fel ca în prima recomandare, îmi plac toate romanele lui Yalom, dar acesta a fost genial. Viața lui Spinoza ficționalizată a fost foarte interesantă și mi se pare că în special oamenii care au porniri extremiste ar trebui să citească această carte. În aceste vremuri în care oamenii încă poartă lupte religioase aprige, deschiderea lui Spinoza de la anii 1600 mi se pare fabuloasă.
  3. Tolstoy and the Purple Chair – Nina Sankovitch. Cartea asta e tot non-ficțiune, dar am zis să o trec aici pentru că m-a atins la corazon mult :). Autoarea pornește un proiect inedit ca să treacă mai ușor peste moartea surorii ei. Citește timp de un an o carte pe zi și scrie recenzia pe blog. Eu urmăresc în continuare blogul și s-a transformat într-un proiect foarte mișto, în care inclusiv celebritățile recomandă cărți.
  4. Persepolis – Marijane Satrapi. Eu abia anul trecut am descoperit romanele grafice și acesta e unul foarte bun. Prezintă viața autoarei din copilăria petrecută în Iran până la stabilirea în Franța. Se citește foarte ușor și sigur veți dori să-l păstrați în bibliotecă.

Lung articolul, dar sper să vă fie util. Și dacă ați descoperit cărți bune în concediu vă rog să îmi dați și mie de știre 🙂

Articole, Uncategorized

Cum percepem cărțile

Scriam în urmă cu câteva luni un articol intitulat Contează ce citim? în care vorbeam despre imporanța lărgirii orizontului când vine vorba de lectură. Și mi-am dat seama că e foarte important cum vorbesc despre cărți. Fiind în mai multe grupuri de lectură și urmărind și book-tuberi, am descoperit că poți să rezonezi mult cu anumite persoane, dar să ai gusturi complet diferite în materie de cărți. Nu de multe ori mi-am exprimat frustrarea în legătură cu stilul unui scriitor, i-am ironizat construcția personajelor sau am considerat simplu că a scris o carte foarte proastă. Ca să descopăr că altora le-a plăcut enorm, că i-a fascinat etc. M-am simțit aiurea din 2 motive: că nu am reușit eu să văd valoarea cărții și că i-am minimalizat într-un fel experiența celuilalt cititor. Chiar zilele trecute criticam a nu știu câta oară Me before you și cineva s-a scuzat aproape pentru că i-a plăcut, punând cartea la “micile plăceri nevinovate”.

Dar pentru că universul e perfect, mi-a venit rândul să stau și de partea cealaltă a baricadei și să urmăresc cu stupoare cum una din cărțile mele preferate e tăvălită efectiv prin noroi și redusă la “nu mai pot citi după 50 de pagini, cât de prost e scrisă”. Probabil cei care nu au o pasiune pentru citit nu vor înțelege că m-am simțit efectiv rănită de aceste vorbe :)) Sunt conștientă că citim subiectiv și trecem totul prin filtrul personal, dar mi-am dat seama că trebuie să fiu mai ponderată în exprimare. Să nu dau sentințe de genul “e o carte proastă” ci să spun că mie personal nu mi-a plăcut, nu m-a prins etc.

Articole, Uncategorized

Update on my life :)

Din când în când mă uit la calendarul care apare în partea dreaptă aici pe blog ca să văd dacă sunt cât de cât constantă. Scriu cam o dată pe săptămână și mi se pare ok, blogul e un loc în care vreau să-mi rămână of-urile, micile bucurii, micile victorii personale, cărțile bune citite și evenimentele interesante la care particip. Scriu pentru mine și nu dau socoteală nimănui, dar mărturisesc faptul că nu mi-a plăcut deloc azi când am văzut cifra din dreptul lunii aprilie -1. Doar o recenzie de carte am apucat să scriu luna asta. Da, am fost răcită, da au fost Paștele, dar nu cred că astea-s scuzele bune. Mai am minim 3 cărți despre care vreau să vă povestesc, mai am câteva articole coapte în minte, dar trebuie puse pe “foaie”.

Am citit mult în acest an. Nici mie nu-mi vine să cred cât de multe cărți faine am descoperit pe care nu am putut să le las din mână. Dezavantajul e că nu prea am mai avut timp de scris, m-am cam delăsat și de alte activități precum Duolingo. În schimb m-am înscris la cursuri de improvizație și unul de dezvoltare de activități non-formale. Și o parte din timp se duce acolo. Simt nevoia de un pic mai multă structură în ceea ce fac așa că sper ca în perioada următoare să lucrez mai mult la capitolul ăsta.

Și vestea cea mai bună pentru blog, pe care am lăsat-o pentru final, e că de ziua mea o prietenă mi-a făcut un cadou tare frumos așa că ne mutăm în curând pe un domeniu cu .ro la final <3  Promit să revin cât de curând cu recenzii și articole fresh 🙂

Articole, Uncategorized

Antiparenting – Savatie Baștovoi

O să-mi ia ceva timp să scriu despre cartea asta din 2 motive. Sunt pe la jumătatea ei și am vrut să încep articolul ca să-mi fie proaspete ideile în cap. Las totuși să treacă o zi și o noapte ca să pot să fiu măcar un pic un pic obiectivă. Pentru că da, mi-a cam urcat tensiunea citind niște frăzuțe din ea. Am decis să public articolul așa și să mai adaug inepții când termin și partea a doua a cărții.

După cum vă dați seama, Ieromonahul Savatie nu are copii. Nu contează, ne spune chiar el, pentru că a fost și el copil, deci știe cu ce se mănâncă treaba asta. Sincer, și eu am fost copil (șoc și groază) și lucrez cu copii din diferite medii din 2010, dar nu mi-a trecut prin cap o secundă să mă dau specialistă în domeniu. Nu e o condiție să ai copii ca să dai lecții despre ei, dar măcar niște studii, ceva?

Savatie ne spune că fenomenul de parenting a fost creat în America pentru a induce ideea că părințeala asta e o chestiune care poate fi făcută și de persoane care nu sunt părinții naturali, deci…mergem spre drepturile cuplurilor gay de a adopta. Bang, m-am prins ce-l doare pe el de fapt.

Practic această carte o să te ungă la suflet dacă vrei să-ți crești copilul ca acu-s 200 de ani. Că doar de ce ai avea nevoie de niște specialiști care să te învețe (să se înțeleagă clar că nici eu nu sunt adepta coachi-lor și a miilor de cursuri făcute de “așa ziși bloggeri/experți”), dar nici nu pot să vin aici și să contest sute de studii sau ani de cercetare așa cum face Savatie fără niciun stres. Deci, omul este doar o altă specie de animal (un pic mai avansat) și are toate instinctele necesare să-și crească odraslele. Punct. Și ce e cu teoriile astea fasciste care ne spun că trebuie să fii educat, cu carieră, cu o situație materială cât de cât ok înainte să te apuci să torni prunci? Nooo…vor să ne oprească specia din perpetuare. De parcă nu am fi deja vreo 7 mld. Deci ideea e să facem copii și să-i creștem preferabil ca pe vremea când trebuiu să intre ca ucenici să învețe vreo meserie. Să fie docili, smeriți, că la ce le trebuie atâtea drepturi, independență și îndeplinirea nevoilor? Au nevoi de bază și gata.

Uite, o idee cu care am fost de acord a fost aceea că un copil nu trebuie lăudat doar pentru că există și nu trebuie încurajat aiurea. Încurajezi un comportament, răsplătești o faptă bună, da nu-l ții că el e cel mai bun și mai deștept pentru că o să aibă destul de multe frustrări când o să descopere că nu e așa. Hai că am rezonat și eu cu ceva din cartea asta.

A urmat revelația din care mi-am dat seama că Savatie e împotriva psihologilor pentru că i l-au scos pe doamne-doamne din teoriile lor. Și că au dat vina pe religie pentru bătăile aplicate copiilor. Vă las citate că numa mă enervez dacă detaliez:

“Stiati ca parentingul neconditionat este de fapt o anti-Biblie aplicata?”

“Parentingul neconditionat sau “constient”, care isi manifesta expres ura fata de perceptele biblice, pare sa se razbune pe Dumnezeu prin copii. Stiind ca omul este chip si asemanare a lui Dumnezeu, acest tip de parenting este preocupat sa distruga pas cu pas orice urma a relatiei cu Tatal ceresc, mutiland chipul pruncului nevinovat si aruncandu-l departe de palat asemenea ursitoarelor rele din poveste, in speranta ca atunci cand va creste mare, mostenitorul nu va mai fi recunoscut.”

Șiii…partea care m-a deranjat cel mai mult au fost aberațiile despre relația dintre mamă-copil și tată-copil. De vreo 3-4 ori a fost menționată ideea că cei mici simt ură față de mamele lor dacă îi crești după ideile astea moderne de parenting și cel mai grav lucru, că își doresc să-și omoare mama. Am tot căutat o sursă pentru citatul care urmează, dar nu am găsit nimic, dacă știți mai multe luminați-mă și pe mine: “Crizele de manie la copii intre 1,5 si 4 ani care se manifesta prin dorinta de a-si ucide mama au devenit atat de raspandite, incat au nascut in limbajul psihoterapeutilor, un nou termen, acela de “tantrum”.” Eu când am căutat cuvântul “tantrum” nu am găsit să se refere la așa ceva.

Ah, și o altă idee super simplistă a fost asta: De ce am avea nevoie de parenting (v-a zis doar omul că suntem animale și avem instincte bune), că doar nu trebuie să faci cursuri ca să fii o iubită bună sau un soț bun. Eu cred că ar trebui să se facă și din astea. Sau un curs de “cum să fii o ființă decentă și să nu dai sfaturi din domenii în care nu ești specialist”.

Mă sperie ideea că foarte multă lume aderă la ideile astea fără să vadă manipularea. Exact ca acele cursuri de parenting modern pe care le blamează, exact așa de perversă mi se pare cartea asta. Și am mulți oameni în lista de pe FB care sunt în grupul lui Savatie de Antiparenting și devin un fel de adepți. Mi se pare puțin ipocrit ca un om care e monah și ar trebui să aibă alte preocupări, stă pe FB, vinde cărți și se ocupă de alte mici afaceri și-și face selfie-uri cu fanii. Deci în privința asta acceptă modernitatea. Dar pruncii e ok să-i crești ca acu-s 200 de ani.

Vă las un link către un articol în engleză despre copiii prea cuminți. 

1161348

Articole, Uncategorized

Practica ne omoară

Dădeam zilele trecute share unei reclame care mi-a mers la suflet. E despre cum judecăm oamenii și cum îi punem în cutiuțe și suntem extrem de reticenți și reci la primul contact.

La vreo 2 zile după acel share, am ajuns într-un mediu în care am cunoscut un grup de oameni noi. Nu știam pe absolut nimeni în grupul respectiv și ne “înhămam” la un proiect de 3 luni împreună (20 de necunoscuți). După primele 10 minute sunt convinsă că jumătate din sală și-ar fi dorit să iasă afară și să nu mai revină (mulți dintre noi am recunoscut asta la final). Pentru că fiecare a pornit cu garda ridicată, a pus întrebări tehnice, a avut așteptări setate și a dorit să facă o impresie. Abia după ce am început cu câteva joculețe de cunoaștere și mai apoi de cooperare, ne-am dat seama că dacă suntem sinceri, avem exact aceleași frici ca cei de lângă noi. Mi-am adus aminte de reclamă cam la un sfert de oră de la începerea activității și am decis să le dau și să îmi dau mie șansa să-i cunosc pe oamenii ăștia. Bineînțeles că avem o tonă de chestii în comun și inclusiv cunoștințe comune. Dacă vă spun că după 3 ore eram super deschiși unii cu alții și cu o dorință sinceră de a ne revedea, o să ziceți că exagerez. Știu că grupul o să se trieze. Dar știu că dacă aș fi dat înapoi sau dacă nu mi-aș fi deschis mintea și sufletul ca să rezonez cu ei aș fi avut multe de pierdut. Hai că-s bune și reclamele astea la ceva 😀

together

Articole, Uncategorized

Victima e de vină

Îmi sare în ochi un articol pe Yahoo despre un tată de prin State care și-a împușcat mortal cele două fiice și apoi s-a sinucis, nu înainte de a o împușca pe fosta nevastă în picioare (ca să supraviețuiască și să sufere, conform propriilor declarații de dinainte de sinucidere). Dau scroll la comentarii și mă așteptam ca discuțiile să fie despre politica armelor în SUA, despre instabilitatea psihică a bărbatului etc. Nope. Mai mult de jumătate din comentarii susțin că “uneori femeia poate face lucruri mai rele decât ce a făcut omul ăsta” (WTF???) Că sigur din cauza ei s-a comportat așa, că-și merită soarta pentru că sigur l-a cicălit toată viața și a luat mai apoi fetele de lângă el.

Și mi-am dat seama că așa e și la noi la români. Când o fată e bătută, violată, jefuită, sigur a făcut ea ceva ca să merite lucrul ăsta. Creierului îi e imposibil să accepte faptul că un om absolut nevinovat pățește ceva rău și că sigur a făcut ceva ca să merite asta. Într-un fel ne reasigurăm că noi suntem oameni corecți, buni și că nouă nu ni se poate întâmpla așa ceva. Victima în schimb, las’ că știm noi cum era ea de fapt și măcar un 20% și-a meritat-o. Știu oameni care inclusiv în cazul molestării unui copil de 5-6 ani au pus întrebarea: dar oare copilul ce-a făcut ca să-l ațâțe pe agresor? Băi oameni buni, unde am ajuns să trăim? Cât de mutilați sufletește să fim ca să punem astfel de întrebări? De ce întotdeauna victima e luată la întrebări? Știu că suntem în țara în care încă e tabu să mergi la psiholog, dar vă rog eu, dacă simțiți când citiți sau auziți de asemenea agresiuni, că simpatizați sau încercați să-i găsiți scuze agresorului, să mergeți la un psiholog sau să citiți cât mai mult pe tema asta. Pentru că nu e normal ca femeile să fie violate/abuzate/omorâte și tot ele să fie de vină. Vorbesc predominant despre femei pentru că într-o proporție covârșitoare ele sunt victime în astfel de situații. Schimbarea de mentalitate trebuie făcută la fiecare individ în parte.

victima

Articole, Uncategorized

Cum m-am apucat de citit

libris

Cei care mă cunosc știu că am avut întotdeauna o pasiune pentru citit. Mama m-a învățat să citesc înainte de a merge la școală și deoarece devoram mult prea repede cărticelele pentru copii, ai mei au decis că abonamentul la biblioteci (județeană, de la școală și cea comunală de la bunici) ar fi mai util. Pentru că nu aveam bani să-mi cumpăr cărți noi, dar și pentru că nu prea aveam în jurul meu oameni care-mi împărtășeau pasiunea, am citit destul de haotic. Am citit cărți prin clasa a-V-a care erau destul de complicate pentru mine, dar m-au ajutat să mă maturizez. Am ratat unele cărți specifice copilăriei pentru că nu mi le-a recomandat nimeni și nici nu exista internetul ca să mă pot documenta.

Chiar dacă în copilărie și adolescență am citit poate mai mult decât alți copii, consider că abia după ce am ajuns spre finalul liceului și la facultate m-am apucat cu adevărat de citit. Îmi alegeam lecturile cu mult mai multă atenție, aveam bani puși deoparte ca să-mi cumpăr cărți, aveam un cerc de prieteni cu care puteam discuta și ne făceam recomandări și aveam acces la internet pentru a vedea ce cărți de beletristică sau memorii – genurile mele preferate la acea vreme – au mai apărut.

Consider că m-am apucat de citit conștient în momentul în care am realizat că sunt prea multe cărți pe lumea asta și mi-ar fi imposibil să le citesc pe toate. Și chiar dacă am zile în care citesc romane mai ușurele și relaxante, încerc foarte mult să îmi aleg lecturile, să fie valoroase pentru dezvoltarea mea și să aibă un scop clar. Unele cărți, după cum am spus, au doar rolul de a mă relaxa, dar din majoritatea vreau să am ceva de învățat, să-mi lărgească orizonturile, să-mi arate alternative și să mă scoată din zona mea de confort.

* Articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov

Articole, Uncategorized

Curcubeul apare și dispare – Anderson Cooper & Gloria Vanderbilt

Am urmărit cartea asta de când a apărut în State și chiar eram curioasă dacă va fi tradusă și la noi. S-a întâmplat mult mai repede de cât mă așteptam, iar cei de la Libris au fost foarte drăguți și mi-au trimis-o în luna februarie. Despre Anderson Cooper și Gloria Vanderbilt ca mamă-fiu nu știam nimic. Pe el îl urmăream de ceva vreme ca jurnalist și îmi place stilul lui, de aici și dorința de a afla mai multe despre el. Dar să aflu că mama lui provine dintr-o familie foarte bogată, că a fost o femeie celebră la vremea ei și că e super cunoscută în America, m-a surprins.

“Curcubeul apare și dispare” cuprinde conversația avută timp de un an de zile, de Anderson și Gloria. După ce este internată în spital la vârsta de 90 de ani, Anderson realizează că nu este prea apropiat de mama sa și este conștient că timpul nu se mișcă în favoarea lor. După moartea tatălui său la doar 10 ani și sinuciderea fratelui, Anderson a încercat din răsputeri să trăiască din plin, să aibă experiențe cât mai variate, să ducă o viață cât mai bogată. Mama sa este practic singura rudă apropiată pe care o are și decide să își repare și aprofundeze relația cu ea. În dialogul dus pe parcusul acestui an, Anderson află lucruri incredibile despre copilăria mamei sale și într-un fel ajunge să înțeleagă de ce a fost o mamă mai distantă și mai rece. E interesant cum ne formăm opinii despre ceilalți, poate întregi scenarii prin intermediul cărora încercăm să le justificăm acțiunile sau dimpotrivă să-i acuzăm de ceva, când ar fi atât de simplu să povestim și să aflăm adevărul sau perspectiva celuilalt. Gloria a avut o copilărie destul de nefericită deoarece a fost implicată într-un proces de custodie între mama și mătușa ei paternă, urmărit de întreaga țară. Relația cu mama ei, uneori inexistentă, a fost și motivul pentru care Gloria a luat ulterior o serie de decizii controversate în materie de bărbați. A avut relații cu bărbați mult mai în vârstă, aflându-se mereu în cautarea unei figuri paterne deoarece tatăl ei a murit când ea avea doar 18 luni. Cu o avere uriașă pe numele ei, Gloria a avut și o perioadă de rătăciri, dar a și încercat să-și găsească drumul și să-și creeze un nume pe cont propriu. A devenit un nume important în lumea artei și mai ales în lumea modei, după ce a început să lucreze la o serie de jeansi care i-au purtat numele.

Mie cartea asta mi-a plăcut foarte mult pentru că m-a făcut să realizez cât de important e să hrănim relațiile și să nu ne bazăm pe faptul că ceilalți știu ce simțim pentru ei. Comunicarea, gesturile mici, sunt aspecte foarte importante într-o relație, indiferent cu cine e acea relație. Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre Anderson, cartea asta a prezentat lucrurile așa, un pic unidimensional, mai mult din perspectiva Gloriei. Dar am avut ocazia să-i aflu ei povestea și cred că Anderson are timp să o publice și pe a lui (versiunea mai detaliată 🙂 ).

Cu bucurie am aflat că cei doi au și un documentar realizat despre viața lor așa că abia aștept să-l urmăresc.

curcubeul-apare-si-dispare-o-mama-si-fiul-sau-despre-viata-dragoste-si-pierderi_1_fullsize.jpg

Articole, Uncategorized

27 de pași – Tibi Ușeriu

Anul trecut stăteam cu ochii pe Facebook și pe site-uri ca să aflu ce se mai întâmplă cu cei 3 români care participau la 6633 Arctic Ultra, un maraton de 566 de km, desfășurat la Cercul Polar. M-am bucurat când am auzit că a câștigat Tibi Ușeriu, îl văzusem înainte la o conferință și mi-a plăcut cum povestea despre halucinațiile cu elefanți care îi apăreau când alerga pe distanțe lungi. Am rezonat pentru că și eu când sunt super obosită și nedormită văd elefanți în jur :))

Aseară am participal la lansarea de la Cluj a cărții sale și am aflat că pentru acest an are planuri și mai mari. Vrea să participe la 3 competiții extrem de dificile, printre care și 6633 Arctic Ultra și un maraton în deșert.

Cartea nu e o biografie lineară a lui Tibi, de obicei episoadele din copilăria și adolecența sa sunt inserate printre momentele în care povestește despre cursele la care a participat. Înainte de a fi un ultramaratonist și un om implicat în proiectele de la Tășuleasa Social, Tibi a avut o perioadă mai întunecată în viața sa. A fost închis într-o închisoare de maximă securitate pentru aproape 10 ani și a lucrat pentru diferite grupuri infracționale. Citind cartea, mi-am pus sincer problema, dacă ceea ce citesc e adevărat sau nu. Văzându-l că se aruncă orbește în competiții care pentru noi par imposibile, tind să cred că poate asfel de impulsuri l-au ghidat și înainte, doar că nu spre obiective benefice. Deci nu am de ce să contest veridicitatea faptelor, chiar dacă unele lucruri în carte sunt destul de vagi sau nu se potrivesc perfect cu ceea ce am auzit la lansare.

E normal ca memoria noastră să fie influențată după zeci și sute de repovestiri, după retrăiri intense. Citind despre copilăria cu abuzuri din partea părinților și cu profesoare care doar în clasa a 4 a și-au dat seama că Tibi abia știe să citească, mă întorc la obsesia mea. Educația. Bătaia primită nu l-a făcut pe Tibi un om mai bun, dimpotrivă, l-a făcut să-și dorească să iasă din acel mediu cu orice preț – și prețul nu a fost unul tocmai mic. Câți copii pierdem anual din cauza lipsei de educație. Și ce e și mai trist, câți au ocazia ca după un număr bun de ani în care sunt pierduți prin închisori să-i reabilităm și să le oferim un sistem de suport care să-i reintegreze în societate?

Tibi și-a găsit refugiul în alergare. Cu sprijinul unui frate care l-a salvat la propriu din ghearele demonilor care l-au prins. Tibi mi se pare un om simplu care a avut un noroc fantastic. Și sunt convinsă că e conștient de acest cadou al libertății și reabilitării pe care l-a primit și se va folosi de el și pentru a ajuta comunitatea.

Cartea mi-a lăsat și un pic de gust amar. Cred că există o vârstă de la care trebuie să încetăm să mai dăm vina pe părinți și pe circumstanțele din copilărie. Când alegerile ne aparțin în totalitate. Pentru mine personal nu e ușor să citesc descrieri ale unor jafuri sau despre viața de huzur a interlopilor și să mă comport ca și cum aș avea pic de admirație pentru “băieții răi care se descurcă”. Și știu că lumea e impresionată de partea asta senzațională a vieții lui Tibi.  Dar ar fi păcat ca această parte să estompeze din frumusețea lucrurilor pe care le face acum.

Vă las și câteva citate din carte:

“Zdrăngănitul legăturii de chei părea înregistrat în studio, cumplit de identic. Nicio notă în plus sau în minus. Pijamaua pe care o primeam zilnic era din hârtie, ca să nu te poți spânzura cu ea. Mirosea la fel ca cea din ziua precedenta.” – din închisoarea de maximă securitate.

“Nu doar că arabul a supraviețuit, dar, vreme îndelungată, și-a construit meticulor răzbunarea, cam la fel ca în povestea contelui de Monte Cristo. Și răzbunarea a fost cruntă. În vila sa străjuită de chiparoși, peste care cobora lumina de aur a asfințitului, i-a aliniat pe toți: frumoasa lui soție, cei doi copii de 7 și 4 ani, pe cumnatul său, pe soția acestuia, ba chiar și pe servitoarea cea credinicioasă. I-a împușcat pe toți de aproape, apoi a sunat la poliție și s-a predat de bună voie.” – genul de poveste care mie mi se pare ireală.
“Mă uit în jur. Ca pe un inventar, iau lucruri în primire. Mâna are degete. La sfârșitul lor sunt unghii. Pe mână sunt niște nervuri. Acestea sunt vene prin care curge nestingherit și nevăzut sânge. Sângele e roșu, parcă. Dar eu, proprietar de drept al acestei mâini legate de antebraț și prelungite de umăr, făcând legătura cu inima aceea cuibărită în piept, responsabilă cu trimisul sângelui pe dosul mâinii, eu cine naiba sunt?” – descriere din timpul unui maraton
“În rest, orice bag în gură trebuie să lipesc de corp în prealabil, altfel mănânc pietre. Turta dulce hipercalorică are nevoie să fie ținută cam o oră pe undeva la căldură, ca să o pot ronțăi mai apoi. La un moment dat dau peste mine niște inuiți ieșiți la vânătoare de reni. (…) Îmi oferă câteva felii de carne uscată de ren, cică sunt un fel de cipsuri de-ale lor. Sunt excelente, au gust de bacon. Și de transpirație, că doar le mănânc direct de pe burtă.” – descriere de la 6633 ArcticUltra.
16806645_1577802422248958_3713574133006109694_n.jpg
Articole, Uncategorized

Contează ce citim?

Tot aud în jurul meu aceeași frază expirată cu “Nu contează că citește o carte proastă, important e că citește”. Hm…Dacă ai început cu Sandra Brown, ai trecut prin etapa Coelho și Dan Brown și acuma citești Fluturi, Ramone și Simioane eu cred că ar trebui să-ți pui niște mici semne de întrebare. Da, știu că o să-mi ridic o mână de oameni în cap cu postarea asta (nu am pretenția că mă citesc mai mulți). Cu toții avem perioade în care avem nevoie de o lectură mai ușoară. Nu zice nimeni că un roman de Dan Brown in weekend sau un Coelho după o despărțire când ai nevoie de o tonă de truisme nu merge. Cum altfel să ai acces la citate reciclate pe care omul și le strânge în ceva agendă de prin clasa a 5 a probabil?

Dar…să aud că unii oameni refuză efectiv să iasă din zona asta mi se pare horror. Și să-mi spui cu superioritate că refuzi să citești altceva, să crezi că memoriile sau non-ficțiunea sunt inutile, să pui toate cărțile în aceeași oală mi se pare trist. Dar hei, important e că și oamenii ăștia citesc. Nu prea. Pentru mine, cititul ăsta de romane ușurele și pline de clișee e exact echivalentul telenovelelor sau al reality-showurilor. Și acuma spuneți-mi că nu contează, tot una i-ar fi dacă s-ar uita la un documentar sau la un film mai de doamne-ajută. Nu e tot una. Nu toate cărțile merită citite. God…sunt milioane, catralioane de cărți pe lumea asta. Cărți care ne pot scoate din zona de confort, care ne pot învăța lucruri noi, cărți care să ne lase un gust amar, cărți care să ne rupă în bucăți, cărți din care vom uita poate 90%, din acțiune, dar ne vom aduce aminte cum ne-am simțit când le-am citit și sigur, au contribuit la modelarea noastră. Nu vreau să cad în extrema cealaltă și să fiu o snoabă, nu citesc doar clasici (în ultima vreme mai deloc), dar încerc să am o deschidere cât mai mare și să-mi diversific lecturile. Atfel, e ca și cum m-aș uita la telenovele. Destul de predictibil.

life-is-too-short-for-bad-books.png

Articole, Uncategorized

Istoria se repetă

Eu am alergie la extremismele de orice fel. Nu susțin niciun partid politic și sincer cred că există alternative mult mai viabile de organizare a societății, dar suntem mult prea adânciți în credințele și cultura formată în jurul nostru. Nu-mi place când se formează tabere de genul “noi vs ei”, dar nici când mi se zâmbeste ipocrit și mi se spune că “nu ne-am informat destul și nu suntem capabili să înțelegem” anumite lucruri. Bine că oamenii cu 10-12 clase care au ajuns în funcții sus-puse sunt mai răsăriți. Trecem peste toată furia adunată în aceste zile și ne raportăm un pic la un cadru mai amplu. La criza mondială de valori în care ne aflăm. La naționalismul care se ridică în tot mai multe țări și duce la discriminare, la închiderea granițelor. Mergeam pe drumul globalizării (cu problemele lui și cu minusurile de rigoare) și ne-am trezit tot mai obtuzi, mai răi, mai nepăsători.

Și mi se pare tot mai adevărată ipoteza că oamenii nu pot percepe istoria mai departe de ceea ce știu de la părinții și bunicii lor. Și cum suntem deja destul de departe de Cel De-al Doilea Război Mondial, încep să cred că lumea a uitat sau crede că e doar un scenariu de film ce s-a petrecut atunci. Ne credem prea democratici și cosmopoliți ca să repetăm aceleași greșeli.

O altă idee interesantă e cea că inevitabil de îndreptăm spre un nou dezastru. Ciuma de exemplu, a fost oribilă pentru un număr mare de oameni din Europa. Dar în urma ei au supraviețuit cei puternici, au existat noi locuri de muncă și societatea în ansamblu a avut de câștigat. O teorie care la nivel de individ e dureroasă, dar la nivel de societate arată un câștig. Se spune că vremurile grele creează indivizi puternici care caută soluții ingenioase și lucrează pentru a creea societăți libere și pașnice. Apoi, vremurile de pace aduc un fel de atrofiere a capacităților, oamenii se plafonează și sunt mult mai ușor de manipulat. Apar semne de dictatură, sărăcie, decădere, conflicte mondiale și din nou cei puternici rezistă și se reorganizează. Dacă ne uităm în istorie e o chestiune ciclică și din păcate nu suntem într-un moment tare prielnic. Și simt că vorbesc în gol ca de fiecare dată când menționez că singura soluție e educația de calitate. O educație care pune accent și pe cunoștințele lumii moderne și pe cunoașterea trecutului, dar mai ales pe gândirea critică, selecția unor valori puternice și empatie în interacțiunea cu ceilalți.

163df1069f73fa264695c69142063a7a

Articole, Uncategorized

Din Liverpool în Carpați – Arabella McIntyre-Brown

Nu știu ce de, dar de fiecare dată sunt fascinată de oamenii care decid să iasă complet din zona lor de confort și să-și schimbe viața radical. La fel de fascinată sunt de cei care decid să facă acest lucru în România rurală, mai ales dacă ei provin din țări mult mai dezvoltate ale Europei.

Arabella McIntyre-Brown este un astfel de exemplu pentru mine. La 50 de ani decide să-și vândă casa din Anglia și să se mute în satul Măgura, lângă Bran. Fără să cunoască prea bine limba, sistemul românesc cu toate hachițele lui, fără prea mulți oameni care să o poată ajuta. Dar până la urmă călătoria ei din ultimii ani și viața pe care și-a construit-o în Măgura se rezumă la oamenii potriviți pe care i-a întâlnit. Cu toate că este o fire destul de introvertită și preferă compania animalelor, cartea Arabellei dezvăluie cât de mult au ajutat-o vecinii și prietenii pe care și i-a făcut în România. De la achiziționarea dificilă a casei la reconstrucția ei, de la accidentul în care a fost implicată la internarea în spital deoarece era suspectă de Ebola. Arabella a avut mereu în preajmă persoane care să o ajute să se descurce și să ajungă să considere căsuța din Măgura ca pe un veritabil “acasă”.

Cartea Arabellei este plină de detalii din viața ei de zi cu zi, interacțiunea cu diferiți voluntari care o vizitează, relația cu vecinii sau cu oameni puțin mai oportuniști. Și nelipsitele povești despre pisicile și câini care s-au aciuat pe lângă mica ei gospodărie (un pic prea multe pentru gustul meu, dar au și ele un farmec aparte). Pe lângă detaliile despre noua ei viață, Arabella nu se sfiește să ne descrie și provocările de care a avut parte în Anglia, în special perioada dificilă de dinainte de a decide să se mute în Transilvania când a avut parte de un număr mare de decese în familie și a trecut printr-o perioadă extrem de grea. Mi-a plăcut tare mult să o cunosc prin intermediul acestei cărți, mai ales pentru că își povestește și o parte din copilărie și am simțit că pot să-mi fac o imagine mai de ansamblu și să îi înțeleg mai bine deciziile. Cartea asta ne dezvăluie viața din România cu bune și cu rele, privită din perspectiva unui străin care se îndrăgostește pur și simplu de liniștea și frumusețea satului românesc.

Eu am primit-o de la Editura ALL și o puteți achiziționa direct de pe site-ul lor.

tn1_din_liverpool_in_carpati-c1

Articole, Uncategorized

Central Park – Guillaume Musso

2017 a început frumos pentru mine din punct de vedere al cărților 🙂 Am reluat colaborarea cu Editura ALL și am primit deja primele două cărți pe care mi le-am ales. Am început cu Central Park, cea mai recentă carte a lui Guillaume Musso. Mi-era dor să citesc ceva de Musso pentru că întotdeauna mi-au plăcut twisturile de la finalul cărților. Cu excepția Fetei de hârtie care mi s-a părut un pic prea fantasy pentru gustul meu, celelalte romane mi-au oferit mereu o lectură antrenantă, perfectă pentru o zi de weekend.

Așa a fost și cu Central Park. Am citit-o în câteva ore, ba chiar am ars și o clătită din pricina ei 🙂 Eu m-am obișnuit cu stilul acestui autor și mă aștept ca finalul să fie total imprevizibil, dintr-un spectru total diferit de cum e scris restul cărții. Poate scade un pic din toată intensitatea pe care a avut-o acțiunea până în acel moment, dar e o rețetă cu care Musso se diferențiază de autorii care scriu cărți polițiste/thrillere.

Clătitus arsus

clatitus-arsus

Acțiunea romanului începe cu personajele principale aflate într-o situație inedită. Alice și Gabriel se trezesc pe o bancă în Central Park în New York, legați cu cătușe. Nu își aduc aminte cum au ajuns acolo și ce e și mai îngrijorător e faptul că, în urmă cu o seară, Alice se afla în Franța, iar Gabriel în Irlanda. Alice e polițist în Brigada de Criminalistică din Paris și a fost implicată în rezolvarea unor crime în serie. Gabriel e un cântăreț de jazz din Dublin sau cel puțin așa susține. Alice nu poate avea încredere în nimeni, dar trebuie să descâlcească misterul în care se află. Acțiunea se intensifică după primele 15-20 de pagini și am avut o grămadă de momente în care efectiv exclamam prin casă (sau ardeam clătite). Cei doi sunt o echipă perfectă și reușesc să găsească soluții inedite la provocările care apar pe parcursul acestei zile absolut copleșitoare. Mi-a plăcut mult stilul lui Musso pentru că a fost perfect pentru un roman de acțiune. Am reușit efectiv să-mi imaginez aproape toate scenele și simțeam mai mult că mă uit la un film. Singurul lucru pe care am să-l reproșez la această carte e un lucru legat de traducere. Cartea a fost tradusă direct din franceză în română și tind să cred că Musso a folosit în versiunea originală câteva cuvinte direct în engleză și traducătorul a preferat să le lase tot în engleză pentru că acțiunea se petrecea în State. Ar fi sunat mult mai natural traduse în română, dar asta probabil ține de gusturi/procedură etc.

Pentru mine a fost o lectură foarte interesantă și perfectă pentru o zi de sâmbătă. Mai am pe listă câteva cărți care promit să aibă finaluri complet neașteptate așa că aș zice că m-a obișuit Musso cu stilul ăsta 🙂

Cartea o găsiți în ediție cartonată pe site la Editura ALL și în librăriile online și offline 🙂

central-park_1_fullsize.jpg

Articole, Uncategorized

Soluția Schopenhauer

Irvin D. Yalom este unul din autorii mei preferați. Și asta datorită faptului că în primul rând este psihoterapeut și în cărțile sale reușește să aducă multe elemente de psihologie și terapie pe care le explică pe înțelesul tuturor. În cărțile lui am găsit teme diverse, dar cea mai fascinantă mi s-a părut mereu tema morții și cum se confruntă diferite persoane cu conștientizarea faptului că nu mai au mult de trăit.

Știu că puteam să încep anul cu o lectură mai ușoară, dar i-am rugat pe cei de la Libris să-mi trimită “Soluția Schopenhauer” pentru că deja citisem câteva cărți (biografii în special) care aveau ca temă centrală moartea sau un diagnostic fatal și am vrut neapărat să  revin la Yalom (citisem anterior o altă carte de-a sa “Privind soarele în față” și știam că voi găsi diverse abordări filosofice utile).

Julius este un psihoterapeut de succes, care află că nu mai are foarte mult de trăit din cauza cancerului. Privind retrospectiv la viața sa, își aduce aminte de câțiva foști pacienți pe care el consideră că nu i-a putut ajuta îndeajuns prin terapie și este curios ce fel de viață au avut până la urmă. Pe Phillip îl consideră într-un fel cel mai mare “dezastru” al carierei sale. Asta pentru că simte că nu au avut niciodată o conexiune adevărată, că Phillip era un om foarte distant, singuratic și cu o dependență de sex pe care nu reușea să o vindece. Julius îl contactează pe Phillip și află cu stupoare că acesta s-a reprofilat și dorește să ajungă psihoterapeut. Are nevoie însă de supervizarea unui profesionist. Julius acceptă acest lucru cu condiția ca mai întâi, Phillip să participe la sesiuni de terapie în grup, ca să-și dea seama dacă fostul său pacient este acum mai empatic, mai sociabil și dacă are calitățile necesare pentru a ajuta viitorii pacienți. Evoluția lui Phillip, dinamica grupului care participă la terapie, modul în care Julius ghidează discuțiile și mai ales modul în care pacienții răspund la aflarea veștilor despre sănătatea lui Julius, au fost prezentate impecabil de către autor. Ai cumva ocazia să fii martorul unor astfel de ședințe și să vezi cât de importante sunt anumite procese și întrebări. La început am avut impresia că lumea doar se va certa sau va povesti lucruri insignifiante la acel grup. Dar analiza modului în care sunt formulate unele afirmații, accentul pus pe identificarea sentimentelor, m-au făcut să înțeleg progresul grupului și să văd valoarea acestui gen de terapie. Nu la toate cărțile ajung la final să-mi pun întrebarea: “Ce am învățat din această carte?” Asta pentru că nu neapărat toate cărțile au accest scop. În schimb în acest caz, mi s-a părut o lectură foarte valoroasă și mi-a deschis apetitul pentru a relua căteva cărți de filosofie.

Partea interesantă e faptul că romanul e scris pe 2 planuri. În prezent avem grupul de terapie care se întâlnește o dată pe săptămână. Phillip susține că a reușit să se vindece și să evolueze datorită filosofiei lui Arthur Schopenhauer, așa că al doilea plan este reprezentat de întâmplări din viața acestuia și modul în care a fost creată opera sa. Schopenhauer n-a fost cea mai plăcută și sociabilă ființă din lumea asta, dimpotrivă. A avut relații problematice spre inexistente cu familia sa și grație unei mici moșteniri de la tatăl său, nu a fost nevoit să muncească niciodată.  Așa că a trăit singur, încercând să-și publice operele și insultând alți filosofi în ele 🙂

Cartea asta a fost cartea mea de autobus 🙂 Am în fiecare zi la mine o carte pe care o car în geantă. De obicei încerc să nu fie ceva foarte voluminos. “Soluția Schopenhauer” e o carte destul de mare, dar mi-a plăcut așa de mult să îmi încep diminețile cu grupul de terapie al lui Julius, încât nu a mai contat acest aspect 🙂

solutia-schopenhauer_1_fullsize

 

Articole, Uncategorized

Sushi făcut acasă

Disclaimer: această rețetă nu se dorește a fi una făcută de bucătarii profesioniști, puteți să-i ziceți sarmale în foi de alge 🙂

Sushi face parte din categoria mâncărurilor pe care multă vreme nu le-am apreciat la adevărata lor valoare și de care acuma nu mă pot sătura. Da fapt, după cât sushi am mâncat zilele astea, cred că pot să fac liniștită o pauză 🙂

De prin septembrie voiam să încerc să fac sushi în casă, după ce am văzut diferite rețete pe internet și am început să adun ingrediente. Singura problemă e că nu găseam foi de nori (acele foi de alge în care se împachetează orezul). După Crăciun am mers la Cora și aveau. Așa că mi-am făcut provizii pentru tot anul cu foi de nori marca Blue Dragon.

De câteva luni am început să prepar ghimbir murat și să-l mănânc în loc de murături pentru că îmi place foarte muult. Iau 2 bucăți de ghimbir cât de cât drepte. Le curăț de coajă și le feliez cât mai subțire cu o ustensilă din aia de curățat cartofii. Oricum, ideea e să răzuiți sau să feliați cumva ghimbirul cât mai subțire. Apoi îl puneți într-o oală mică și acoperiți cu apă. Îl lăsați la fiert vreo 20 de minute. Eu l-am pus într-un borcănel din acela care se închide ermetic (vedeți în poză). Am preparat apoi sucul care vine pus peste el. Am folosit cantități egale de apă, oțet și zahăr. Cam o jumătate de cană sau o cană din fiecare (depinde cât de mare e borcanul). Le-am dat un clocot și am topit zahărul și apoi am turnat compoziția peste ghimbir. După ce s-a răcit un pic l-am pus la frigider. A doua zi deja se poate consuma.

Pentru sushi am luat un pachet de orez despre care zicea că e special pentru sushi, dar sunt convisă că iese și cu orez normal. Am spălat bine orezul și l-am fiert. Apoi l-am pus într-o caserolă mai lungă și am turnat peste el un sirop făcut din o lingură de ulei, 3 lg de zahăr și 100 ml oțet (de orez zic ei, de care am găsit am pus eu:) ) Acest sirop l-am pus să se încălzească  și când s-a topit zahărul l-am turnat peste orez și am amestecat bine. Acest sirop ajută orezul să stea apoi cuminte în foile de nori. Am lăsat orezul să se răcească bine și am tocat legumele. Noi nu suntem fani pește așa că am folosit doar legume. Pe Moxi l-a lovit inspirația și pe lângă tradiționalul sushi cu morcov, avocado sau castravete (sau combinații din toate), a vrut și sushi cu roșii cherry :))) Am tăiat legumele feliuțe lungi și subțiri. Am luat un covoraș din acela de bambus și l-am învelit în folie alimentară. Am pus foaia de nori într-un capăt și am pus orez pe ea cam pe 3/4 din suprafață. Pe prima foaie am pus prea mult orez și mi-a ieșit un rulou cam grăsun, dar așa învățăm 🙂 Am pus legumele și peste ele am pus niște brânză topită ca să le pot rula mai ușor și să se lege cumva de orez. Am rulat frumos foaia de nori și apoi am tăiat-o cu un cuțit curățat după fiecare felie în apă. Trebuie să fie umezit și curățat mereu ca să vă iasă rulourile frumoase. După prima foaie deja am prins mișcarea și totul a mers foarte repede. Mi-am cumpărat și pastă de wassabi, dar sincer l-am servit doar cu sos de soia și ghimbir murat. Am doar câteva poze pentru că era Ajunul Anului Nou și eram super grăbită cu pregătirile. Enjoy 🙂

Articole, Uncategorized

Planuri de lectură pentru 2017

UPDATE: Clip nou AICI 🙂

M-a prins începutul de an cu tradiționala răceală așa că de sub plapumă vă urez un An Nou cât mai bogat și plin de lecturi frumoase.

Am tot stat și m-am minunat cum de am reușit să-mi depășesc lejer în 2016 planul de a citi 100 de cărți, ținând cont că a fost un an super mega aglomerat. Dar asta mi-a dat o doză de nebunie și am decis că pe 2017 vreau să citesc 150 de cărți. Vedem ce iese. În plus, am decis să-mi setez o provocare pe 2 ani, ca să diversific un pic lecturile și să citesc o carte din fiecare țară (trișez un pic pentru că am pus deja în listă țările acoperite, deci până la final de 2018 trebuie să găsesc cărți din vreo 154 de țări 🙂 Sugestii/link-uri/pdf-uri sunt acceptate cu drag 🙂

Și pentru că la final de 2016 am făcut un top 5 cărți preferate și l-am pus pe Youtube și lumea m-a acceptat și fără editări, lumini fancy și cameră profi, am decis că o să încerc să mai fac mici filmulețe cu telefonul în care să vă povestesc despre cărțile care îmi plac.

Spor la citit să aveți și o listă de lecturi cât mai stufoasă 🙂

readingchallenge

Articole, Uncategorized

Bibliotecara de la Auschwitz – Antonio G. Iturbe

Știu că ne prinde Crăciunul cu multe planuri de lecturi nefinalizate, dar am zis că neapărat trebuie să vă povestesc despre cartea asta. Una de 5 stele, în topul preferințelor mele din 2016. Le mulțumesc celor de la Libris care mi-au trimis un exemplar și sper ca această carte să ajungă pe listele voastre de lectură pentru că merită din plin. Antonio G. Iturbe a făcut o treabă minunată în a lua o poveste adevărată și a o transpune într-un roman de ficțiune, reușind totuși să-i păstreze nuanțele de veridicitate.

Dita are 14 ani și se află în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Pentru cei care nu sunt foarte familiarizați cu nivelul de tortură din lagărele naziste, vă pot spune că Auschwitz era o versiune “bună” și de multe ori era prezentat ca model pentru diferitele controale care apăreau. Clădirile din cărămidă și deținuți hrăniți un pic mai bine dădeau impresia că e un fel de tabără de muncă și nu un exterminator uman. Nu același lucru se poate spune și despre barăcile din lemn de la Birkenau, la câțiva kilometri depărtare. Dar să revenim la poveste. La Auschwitz, o mână de oameni i-au convins pe conducătorii lagărului să le dea voie să organizeze un fel de școală pentru copiii aflați acolo. Cu pretextul că astfel, părinții acestora vor munci mai cu spor, vor fi liniștiți, știind că cei mici se află într-un loc sigur și au activități specifice vârstei lor. Încă mă minunez că așa ceva a fost posibil, dar și mai mult mă minunez de curajul Ditei, care la doar 14 ani, a devenit bibliotecara acelui loc. Să nu vă imaginați o bibliotecă în adevăratul sens al cuvântului. Averea Ditei era formată din 8 cărți (una în rusă, una în franceză, una de matematică) și câteva cărți formate din oameni (adică oameni care știau pe de rost conținutul unor cărți). Dita trebuia să știe permanent unde sunt cărțile, să le ascundă în cazul unui control și să le păzească, înclusiv în buzunarele interioare ale hainelor. Un alt personaj absolut fascinant din roman este Fredy Hirsch, cel care se ocupă de organizarea activităților pentru copii și cel care a avut ideea organizării unui astfel de grup. Am fost absolut fascinată de el și de Dita, mai ales când am aflat că amândoi au existat în realitate și că toată nebunia pe care o credeam demnă de un film horror, a fost ceva palpabil pentru ei.

Știu că nu e în ton cu spiritul sărbătorilor, dar cred că avem mare nevoie de astfel de lecturi care să ne zguduie și să ne amintească de umanitatea din noi, care poate învinge și în cele mai teribile condiții.

bibliotecara-de-la-auschwitz

 

Articole, Uncategorized

Cum a fost la concertul lui Alessandro Safina

La Cluj e frig. Dar azi am avut parte şi de o ninsoare frumoasă şi de un strat alb de zăpadă depus la ceas de seară. Credeam că o să ajung repede acasă şi o să gătesc nişte paste, dar programul meu a fost schimbat rapid. Am câştigat, mulţumită celor de la Infotrafic, o invitaţie dublă la concertul lui Alessandro Safina. Ca majoritatea oamenilor, cred, îl cunoşteam datorită piese Luna, care a fost pe coloana sonoră din Clona. Deci mă aşteptam ca la concert, publicul să fie preponderent feminin şi la peste 40 de ani. Așa a fost 🙂 Alessandro Safina e un tenor care încearcă să aducă piesele clasice către o zonă mai comercială. E un fel de Andre Rieu cu voce. Chiar a pus versuri şi pe valsul lui Shostakovich pe care Rieu l-a făcut ultracelebru în ultimii ani. A avut şi versuri puse pe coloana sonoră din Naşul şi multe alte surprize pentru public. Ţinând cont că ştiam doar piesa Luna, credeam că o să fie momente în timpul concertului în care o să mă plictisesc puţin. Nu a fost cazul deloc. Orchestra Operei din Cluj m-a captivat complet. Să vezi un grup de vreo 30 de oameni care se sincronizează perfect pentru  a scoate sunetele alea divine e un spectacol în sine. Unul din momentele mele preferate a fost acela când Alessandro a coborât de pe scenă şi a lăsat doar orchestra să cânte unul din tangourile mele preferate – Libertango de Astor Piazolla. A fost superb. Ah…la fel de superb a fost şi dirijorul, un “puşti” de 25 de ani cu o energie debordantă. Alessandro mi s-a părut puţin stingher uneori. Are o voce foarte bună şi puternică şi se vede că poate cânta fără prea mult efort. În schimb nu am simţit prea mult suflet în cântece, doar multă tehnică şi repetiţie. Am apreciat în schimb efortul lui de a cânta în limba română. Surpriza serii a fost Loredana Groza, alături de care a cântat “Bună seara, iubite” şi la final câteva piese în italiană. Loredana a mai destins puţin atmosfera şi l-a ajutat la partea de interacţiune cu publicul. Per total, a fost un spectacol foarte bun şi mă bucur că am avut ocazia să-l ascult live. Cu ocazia asta mi-am amintit că la anul vine Andrea Bocelli şi că pe vremuri eram obsedată de grupul Il Divo pe care nu am avut ocazia să-i văd la Bucureşti. Mie îmi place când muzica clasică vine mai aproape de public 🙂

4f9614be5254985a44aaad7b866fd833

Articole, Uncategorized

Despre toate alegerile din 2016

A fost un an al isteriilor. Al acelorași subiecte dezbătute și răsuflate pe facebook. Și nu, nu s-a învățat nimic de la un eveniment la altul. Cu toate că poate aveți impresia că Brexitul a fost acu-s vreo 2 ani, că Trump e deja președinte de câteva luni (nu e până pe 20 ianuarie 2017), că v-ați colorat pozele de profil în funcție de diferite atentate acu-s un deceniu, NU. Toate astea s-au întâmplat în 2016. Și da, azi a ieșit PSD-ul la alegerile parlamentare. Și da, mulți oameni nu au ieșit la vot. Nimic nou sub soare, doar o platformă pe care simțim nevoia să ne plângem constant. Eu sunt absolut pregătită ca în viața asta să prind un regim dictatorial. Poate se va întâmpla, poate nu. La cât de scurtă memorie colectivă avem, șansele sunt mari. La cât de repede ne dezbină niște diferențe de opinie, mă aștept să fiu și arsă pe rug. Nu asta contează. Ci faptul că ne lăsăm furați de aceste evenimente. Am văzut pagini oficiale ale publicațiilor care le cereau oamenilor să le dea unfriend, unlike, dacă au votat cu PSD. Deci preferăm bula asta imaginară. Să știți că sunt milioane de oameni fără facebook în România. Doar pentru că lista voastră de prieteni era plină de poze cu ștampile de vot și de oameni care au făcut campanie pentru USR, nu înseamnă că asta era realitatea. Dar voi ați crezut cu ardoare că asta e realitatea și acuma vă plângeți mai rău ca niște copii mici. Și revin din nou la problema educației. De ce nu știau bieții oameni pentru ce sunt alegerile astea? De ce e o lipsă mare de interes pentru alegeri? Pentru că nu există un minim de educație civică. Îi punem pe copii să memoreze lucruri fără să le înțeleagă și devin niște adulți incapabili să vadă semnificația acestor alegeri.

Și oameni buni, ne comportăm de parcă vine sfârșitul lumii. Nu știm să fim nici măcar un pic recunoscători că trăim într-o țară care nu e într-un conflict armat, că da, suntem săraci, dar se poate muuuult mai rău și avem mecanismele să ieșim din sărăcia asta. Sunt subiecte mult prea complexe pentru un articol de blog, dar ideea e să fim activi. Să fim buni nu doar de sărbători, să ne implicăm civic, să nu acceptăm noi la nivel micro lucrurile pe care le reproșăm dragilor aleși. Asta înseamnă să nu îl mai luăm pe “las’ că merge și așa în brațe”.

Eu nu le-am dat unfriend celor care au votat cu PSD. Și credeți-mă că guvernul tehnocrat a fost criticat masiv de ei încă de la început. Cioloș era de vină și pentru faptul că un norișor acoperea soarele sau că a apărut o groapă pe trotuatul din fața blocului lor. Singura mea dorință e să rămână la fel de critici și în noua guvernare PSD. Și să îmi umple wall-ul de statusuri în care îmi spun cât de bine le e lor acuma, cum au job-uri bine plătite și autostrăzi noi.

În rest, nimic nou sub soare.