Category: Articole

Cu vreo lună de zile înainte să împlinesc 30 de ani m-am apucat de alergat. Mai cochetasem cu ideea și anii trecuți, mai alergasem pe bandă și de câteva ori și prin sat (stau lângă Cluj), dar de fiecare dată mă demoralizam când vedeam cât de obosită eram la final și că avansam destul de greu. Ce să mai, îmi găseam mereu scuze. La fel ca în multe alte situații, cred ca există un moment în care lucrurile se așează și se întâmplă un fel de declic. Dacă mi-ai fi spus acu-s câțiva ani că o să am un program de sport disciplinat aș fi râs și mi-aș fi mâncat în continuare ciocolata. Nu vă speriați…nu am renunțat la ciocolată.

Așa că m-am decis să alerg. Deși merg foarte mult pe jos zilnic, nu am o condiție fizică foarte bună și am vrut să schimb asta. Dar aveam nevoie de o motivație. Așa că am decis ca în acest an să alerg la un seminaraton. Primele antrenamente au fost oribile. Alerg predominant seara pentru că la țară lumea se uită după tine de parcă ai umbla goală pe stradă. Așa că aștept să se întunece, îmi pun căștile în urechi, buful pe față și pornesc la drum. M-a bătut gândul să merg iar la sală pentru că am parte de un abonament super ieftin prin intermediul companiei la care lucrez, dar mi-am dat seama că aș consuma destul de mult timp și nici nu prea îmi place să socializez și să fiu înconjurată de oameni când fac sport. Așa că pentru a nu alerga zilnic (am doar asfalt la dispoziție și mi-e milă de oasele mele) am găsit niște antrenamente pe youtube de yoga si pilates (pentru începători momentan), care să mă ajute cu durerile pe care le mai am inevitabil dupa alergările lungi și să îmi creeze un plus de rezistență.

La o lună după ce am început antrenamentele am participat la un cros de 5 km. Sincer, a fost un sentiment foarte fain să ai susținerea oamenilor, a fost super emoționant să văd un grup de participanți în scaun cu rotile, dar nu mi-a plăcut de mine pentru că mă demoralizam când mă întreceau alții așa că măream ritmul. Am terminat decent, undeva pe la mijlocul mulțimii (am fost vreo 3000 de participanți), dar mi-a fost incredibil de rău pentru că m-am forțat să fug cu o viteză mai mare decât eram obișnuită. Așa că sper să mă controlez pe viitor și să alerg în ritmul potrivit pentru mine, nu în funcție de capacitățile celorlalți. Scopul meu nu e să câștig semimaratonul, doar să-l termin 🙂

Peste 2 săptămâni o să particip la o cursă de 10 km și ulterior am timp până la final de septembrie să ajung la performanța de a alerga 21 de km.

Momentan pot alerga cam 7 km fără probleme și săptămâna asta o să încerc să ajung cam la 8-9. Încă sunt într-o perioadă de testare, dar în funcție de cât sunt de obosită la final de zi antrenamentele mele variază între alergări de 5 km+ 45 min (yoga+pilates) în zilele bune, doar una din cele două activități în zilele mai obositoare, pauză (o dată pe săptămână), 1 alergare lungă în care să încerc să-mi depășesc săptămânal limitele (de obicei vinerea sau sâmbăta) și 1 zi în care fac alt sport (de obicei în weekend ieșim la alte activități: tenis, badminton, drumeții).

Deocamdată asta e viața mea și sper să mă țin de alergat ca să ajung cu bine la semimaraton 🙂

De asta mi-am promis să nu mai fac muncă de Sisif și să mă țin de treabă. E prea greu să o iei mereu de la 0 cu acest iubit amnezic. Și e prea faină senzația după ce reușești să-l domini și să primești tu ultima gură de aer 🙂 (n-am zis că e relația perfectă 😉 )

Pentru mine 2017 a fost cel mai bun an în materie de cărți de până acum. Nu doar că am citit mai mult decât înainte, dar am avut parte de lecturi foarte interesante și mi-a fost extrem de greu să aleg cărți pentru un top 10. Chiar dacă a fost un an foarte aglomerat, am citit 170 de cărți (îmi propusesem 150). Nu am prea avut timp în schimb să scriu despre ele sau să mă ocup de alte proiecte mai creative, așa că cititul a fost hobby-ul meu principal.

Și pentru că îmi plac listele și statisticile, am de raportat următoarele lucruri: Am citit peste 48.000 de pagini, ceea ce înseamnă o medie de 132 pagini pe zi. Sincer, acuma când văd acest număr mă gândesc că aș putea citit lejer 200 pag/zi cu puțină disciplină și mai puține seriale/internet. Am de mulțumit unui grup de cititoare înrăite de pe facebook, de la care am aflat despre o mulțime de cărți minunate. Nu aș fi citit 38 de cărți scrise de autori români dacă nu găseam îndrumare acolo. Din cele 170 de cărți citite, 86 au fost în engleză și 87 în format ebook. Sincer, chiar mă bucur că încă majoritatea lecturilor sunt pe hârtie. Am tot timpul o carte pe telefon și citesc mult în autobus și credeam că procentul de ebook e mai mare, dar văd că abonamentul la bibliotecă m-a ajutat în acest sens. Mă mai bucură mult faptul că am reușit să citesc 70 de cărți de non-ficțiune și simt cumva că-mi diversific tot mai mult lecturile. Și pentru că am vrut să văd dacă am echilibru și când vine vorba de genul scriitorilor, m-am bucurat să văd că am citit 72 de cărți scrise de femei. Eu cred că am avut un an foarte bun și vă las mai jos lista cu lecturile mele preferate.

1. The Power – Naomi Alderman

E clar cartea mea preferată și sper să fie tradusă și în română cât de curând. Mi s-a părut fascinantă această distopie care se petrece într-un viitor foarte îndepărtat în care femeile ajung sexul dominant și rolurile se inversează. Faptul că o parte din acțiune se petrece și pe teritoriul Republicii Moldova a făcut-o și mai interesantă J. Ah, și e și printre preferatele lui Obama.

2. The Glass Castle – Jeanette Walls

Sincer nu mă așteptam să descopăr o biografie atât de șocantă. O copilărie distrusă de doi părinți inconștienți care sub scuza că nu se supun regulilor societății capitaliste, își mută copiii dintr-un loc în altul, trăiesc de pe o zi pe alta cu un tată alcoolic și abuziv. Chiar și când cei trei frați se duc la colegiu și scapă de teroarea de acasă, e doar o bucurie temporară. Am văzut și filmul și vi le recomand cu drag pe ambele.

3. A little Life – Hanya Yanagihara

Cartea asta m-a distrus complet. Chiar n-am mai putut să citesc nimic câteva zile  după ce am terminat-o pentru că mă tot gândeam la viata lui Jude. Avem un grup de 4 prieteni, multă suferință fizică, abuzuri din copilărie, LGBT (dar nici nu ne pasă de asta prea mult pentru că sunt atât de multe alte chestii care te prind în carte încât nu stai să te gândești că oh, unele personaje sunt gay). Cred că mulți cititori s-au plâns că e exagerat de multă suferință în cartea asta, dar nu prea aveai cum să te oprești din citit.

4. Small Great Things – Jodi Picoult

Până la The Storyteller, Jodi Picoul mi se părea că scrie cărți (bunicele) pe bandă rulantă, după o rețetă destul de comercială. Cartea asta mi-a demonstrat că Jodi a crescut mult ca autor. E bine documentată, nu abordează superficial problema rasei în America și te ține în suspans până la final. Chiar dacă unii cititori au zis că nu e corect din partea ei să abordeze un astfel de subiect pentru că nu are habar cum e să fii în pielea unei femei de culoare, mie atitudinea asta mi se pare prea exagerată și politically correct. Avem o asistentă de culoare care are o carieră de peste 20 de ani pe secția de nou-născuți. Și pentru prima oară în viața ei, primește ordin să nu se apropie de băiețelul unui cuplu care crede că alibi sunt rasa supremă. Apar complicații în momentul în care doar ea e lângă copil, acesta moare și ea e târâtă într-un proces care îi poate distruge complet viața.

5. The Architect’s apprentice – Elif Shafak

Sunt câțiva autori cărora chiar vreau să le citesc întreaga operă și Elif e unul din ei. Eu o admir foarte mult pe femeia asta și am învățat multe din cărțile ei. M-am bucurat că acțiunea din această carte nu se petrece deloc în present. Mai ales că am citit-o în Cipru și a fosr fascinant să citesc despre derviși și să și văd un spectacol chiar în ziua respectivă, să citesc despre arhitectura moscheilor și să am ocazia să mă plimb printre ele. Ah, și întotdeauna sunt fascinată când descopăr cum le vin oamenilor ideile de cărți și mi-a plăcut tare mult când am aflat cum a țesut Elif povestea asta. Povestea e de pe vremea lui Soliman Magnificul și e plină de trădări, războaie, relații interzise din cauza claselor sociale diferite. Jahan e născut în India și ajunge la curtea sultanului împreună cu bunul său prieten, elefantul Chota. Povestea celor doi e înduioșătoare, iar Jahan are oportunitatea de a avansa și de a lucra alături de arhitectul principal al sultanului.

6. The Dinner – Herman Koch

Mi-a plăcut întorsătura pe care a luat-o acțiunea cărții. Premisa e una banală, două cupluri din pătura de sus a societății care se întâlnesc la cină și povestesc vrute și nevrute. Dar pe parcurs aflăm că viețile lor sunt schimbate de acțiunile fiilor lor. În teribilismul lor, au ucis din greșeală o femeie care dormea pe stradă. E o radiografie interesantă a societății, a deciziilor pe care le luăm pentru a-i proteja pe cei dragi.

7. Little Fires Everywhere – Celeste Ng

E a doua carte a lui Celeste și mi-a plăcut mult mai mult decât romanul ei de debut (Tot ce nu ți-am spus). Și aici se concentrează pe lumea adolescenților destul de mult (poate se transformă într-o rețetă), dar i-a ieșit o poveste care te ține în suspans până la capăt. Avem de-a face cu o comunitate bogată, divizată de o decizie controversată. O mamă care și-a abandonat copilul (adoptat ulterior de un cuplu cu bani), luptă să-și ia fetița înapoi. Mia, o femeie care lucrează în casa unui cuplu bogat din acel cartier, are la rândul ei un trecut cu o poveste similară care este scoasă la iveală chiar de șefa ei.

8. The Poisonwood Bible – Barbara Kingslover

Mi-a luat un pic să mă obișnuiesc cu toate vocile din perspectiva cărora e spusă povestea, dar mi-a plăcut enorm cartea asta. Nathan (vocea lui nu e prezentă, îl cunoaștem doar din perspectiva personajelor feminine) e un preot misionar din State, care își ia soția și cele patru fete și merge în Congo să salveze sufletele bieților oameni care n-au auzit de mântuitorul omului alb. Familia o duce foarte greu acolo, dar el refuză să se dea bătut. Episodul care surprinde cel mai bine esența intervențiilor vesticilor în acește țări e cel în care Nathan organizează un mare picnic/botez pentru a-i aduce pe oameni la biserica lui. Vrea ca toți copiii din sat să fie botezați în râul din apropiere. E foarte supărat când nimeni nu merge la botez. Dar aflăm ulterior că în acel râu sunt crocodili și oamenii nu vor să riște să aibă copiii omorâți doar pentru a-l ajuta pe preot.

9. Problema Spinoza – Irvin D. Yalom

Yalom e tot din categoria autorilor cărora vreau să le citesc întreaga opera, mai ales că e psihoterapeut și cărțile lui sunt adevărate studii clinice J. Acest roman e concentrat pe două planuri, unul din anii 1930, când Alfred Rosenberg, un nazist convins, încearcă să găsească răspunsul la o dilemă care-l macină din adolescență: cum e posibil ca Goethe, un geniu pe care el îl consideră un idol, să fi fost un admirator al lui Baruch Spinoza, un evreu inferior. Mie mi s-a părut fascinantă personalitatea lui Spinoza, care la 1600 era mult mai deschis la minte decât sunt unii oameni in 2017. Părerea lui despre divinitate, natură, faptul că a fost dispus să fie exclus din comunitate pentru a nu fi ipoctrit în acțiunile sale, toate astea m-au determinat să îl admir foarte mult.

10. Grief is the thing with feathers – Max Porter

Cartea asta a fost ceva total diferit față de tot ce am citit în 2017. Am înțeles că și traducerea în română e foarte bună (Durerea e o făptură înaripată), deși mi se pare greu să traduci un text atât de poetic. Avem un tată rămas văduv cu doi băieți și o pasăre, Kra, un fel de sprijin pentru această perioadă de doliu. Mie nu mi-a venit să cred că asta e o carte de debut și am avut lăcrimat aproape tot timpul când o citeam. Știu că nu e pe gustul tuturor, dar vă rog să-i dați o șansă și să vă deschideți mintea și inima pentru ea.

Pentru că în prima zi petrecută în Barcelona nu am reușit să vizităm absolut nimic, am zis să ne încercăm norocul joia. Recomandarea mea e să vă faceți rezervări online la absolut toate obiectivele pe care vreți să le vizitați, inclusiv Sagrada Familia și Parcul Guell pentru că altfel riscați să nu puteți intra la nimic. Orașul e sufocat de turiști și cum noi am prins și perioada cu protestele mi s-a părut prea de tot. Îmi place Barcelona, dar presimt că viitoarele vacanțe le voi face prin orășele mai mici (Roma, Paris, Londra, cam ies din discuție după experiența asta).

Am luat un tren destul de devreme pe la 6:15 și cam într-o oră și un pic ajungeam deja în Tarragona. Pentru că știam că a doua zi e zi de grevă (3 octombrie, referendum), ne-am interesat la gara și de trenurile care plecau a doua zi spre Barcelona și am aflat că circulau doar la 25% din capacitate. Dar am găsit totuși unul dimineața la 9 așa că am stat liniștiți. Ne-am cazat la un hotel drăguț chiar în centrul vechi și cu toate că inițial chiar a plouat un pic, vremea a ținut cu noi și am reușit să vizităm în prima parte a zilei cam tot ce ne-am propus. Tarragona are multe vestigii de pe vremea Imperiului Roman și multe străduțe pitorești.

La prânz eram deja rupți de la cât am umblat, dar după un somn rapid am profitat de faptul că era tot mai cald și am mers la plajă. A fost incredibil de frumos, apa călduță, plaja destul de liberă, nisipul curat, liniște și cer senin. Am stat până după apusul soarelui pe plajă și apoi n-am mai avut putere să ieșim în oraș. Și de fapt bine am făcut pentru că erau proteste peste tot. A doua zi am pornit spre Barcelona, spre ultimele 4 zile ale vacanței noastre.

Vineri (29 octombrie) a fost ziua orașului Lleida. În Spania, cu asemenea ocazii, oamenii au liber de la job și școală, așa că și Nico și Rareș (verișorul meu) au fost liberi. Am mers în Lleida să vizităm castelul și orașul și să vedem pregătirile pentru sărbătoare. Eu îmi mai aduceam aminte câte ceva din oraș, de la vizita mea de acu-s 9 ani. Aveam programul festivităților (întinse pe vreo 4 zile), dar tot am reușit să facem o boacănă. Am ratat o pagină din program și eram convinși că seara de la 17:30 putem vedea Castellers, niște oameni care se urcă unul peste umerii celuilalt construind niște turnuri umane. Am mers acasă să mâncăm și ne-am întors grăbiți în Lleida, doar ca să aflăm că acest spectacol era a doua zi. Eh, lasă că ne-a emoționat și a doua zi când i-am văzut.

(cu ocazii speciale sunt scoase de la naftalina si aceste statui ale unor personaje istorice)

Sâmbătă am mers cu Nico și Cornel cu mașina în Alquezar, un oraș cam la 70 km depărtare care are niște trasee superbe prin cheile formate în munții din jur. În oraș trăiesc doar câțiva oameni care primesc turiști și au restaurante, în rest e doar de vizitat. Ne-a prins ploaia pe acolo așa că ne-am cumpărat pelerine asortate și am pornit pe traseu. Soarele a ieșit abia la final, dar a fost super frumos oricum.

În Alcarras ne-am plimbat duminică, fix în ziua referendumului catalan. Nu vreau să-mi dau cu părerea despre subiect că nu sunt părerolog de serviciu și mi-e plin Facebook-ul de oameni care sunt experți. Lunea aveam tren spre Tarragona, un oraș foarte frumos aflat la malul mării pe care am vrut să-l vizităm înainte de ajunge în Barcelona. Trenul era la 6 dimineața și urma să dormim o noapte în Tarragona și să ne bucurăm de plajă și soare.

Nu știam ce să vizităm prin zonă în următoarele 2 zile așa că la recomandarea lui Cornel (unchiul meu) am decis să vizităm Andorra. Știam că deși nu e în UE, nu avem nevoie de pașaport și datorită numărului mare de turiști și a comerțului masiv și ei folosesc euro ca monedă. Andorra e la granița dintre Spania și Franța și e condusă mereu de doi principi: de Președintele Franței și episcopul de Urgell (localitate vecină din Spania). Cu mașina e cam la 2,5 ore de Lleida și pentru că e extra sezon (la ei schiul e la mare căutare) am găsit repede un hotel aproape de centru și de autogară. Nu că Andorra la Vella ar fi foarte mare :)). Hotelul la care am stat, Zenith Diplomat, era cotat la 4 stele, dar eu i-aș da maxim 3. Un stil cam prăfuit, curat totuși, dar cam învechit. Și de această dată ne-a dus Nico cu mașina până în Lleida și la 9:30 am găsit un microbus care mergea până în Andorra la Vella. Am plătit atunci și biletele de întors pentru a doua zi la ora 18:00 (41 Euro de persoană). Drumul până acolo a fost horror pentru mine, mi se pare că șoferii de autobus circulă cu viteză foarte mare. Ceilalți pasageri nu păreau impacientați, dar eu având mici sechele am fost foarte panicată mai ales la curbele din munți. Pirineii sunt fantastici și cu toate că am fost la o altitudine mare și ne-am așteptat să mai și plouă, am avut parte de 2 zile senine de tot. În prima zi am bătut la pas toată zona comercială și ne-am dat seama că nu ne atrage ideea de prețuri fără TVA și promoții (mai ales că aveam bagaje mici la avion) și nu venisem cu gândul să cheltuim bani pe cine știe ce. Spre seară am descoperit centrul vechi și am început să apreciem Andorra la adevărata ei valoare.

Și ca să profităm cum se cuvine de ea am decis să facem un traseu cu un autobus turistic. Cu transportul în comun ar fi fost destul de complicat să ne deplasăm printre satele răsfirate în munți și nefiind sezon, doar ghizii au cheile de la anumite monumente/muzee. Așa că am mers la Centrul de Informare Turistică și ne-am luat bilete pentru un tur la ora 9:00 a doua zi cu 15 euro de persoană care includeau și intrările la obiective. În fiecare zi tururile aveau altă temă, noi am prins unul super frumos  și variat care a inclus vizita la o biserică veche, un muzeu etnografic, un muzeu al motocicletelor și o vizită la sanctuarul lui Meritxell, protectoarea Andorrei. Ghidul nostru explica totul pe rând în castellană, engleză, franceză (știa și germană, no worries). Casa Cristo, muzeul vizitat a avut ceva foarte special. Am avut ocazia să vedem cum trăia pe vremuri o familie tipic andorană:). Casa pe 2 etaje, cochetă, dar gândită foarte practic. A contat mult faptul că acea casă a fost locuită de o familie și că lucrurile lor rămăseseră acolo drept mărturie. Pozele, hainele, tacâmurile…aveai impresia că se vor întoarce să ia cina. Jos era o încăpere în care erau ținute animalele și dormitorul bunicilor sau al părinților era chiar deasupra și era cea mai călduroasă încăpere. Copiii dormeau la etajul următor unde exista și o încăpere mai mare în care familia se aduna la sărbători. M-a fascinat că aveau inclusiv o chiuvetă din piatră în bucătărie care avea scurgere în stradă.

Cred că pentru Moxi a fost foarte frumos la Muzeul Motocicletelor pentru că a fost ultimul vizitator de acolo ;)).

Mi s-a părut interesant și sanctuarul lui Meritxell. Numele ei mi se pare foarte interesant. Chiar văzusem că pe tipa de la info point o chema așa, dar nu știam cum se pronunță (Meritcel) și am aflat că e unul din cele mai populare nume de fete din Andorra. Acest sanctuar a ars la un moment dat și a fost reconstruit într-o manieră extrem de modernă.

Prima biserică vizitată a fost una dedicată Arhanghelului Mihail și se crede că ar fi de prin secolulele 13- 16. Asta pentru că oamenii au mai intervenit și se observă influențe din perioada romantică. Ghidul ne-a atras atenția unei picturii cu Moise și tabla poruncilor. Apăreau doar 9 porunci. Lipsea a 6 a: Să nu fii desfrânat. Fiind perioada romantică, pasiunea și exhuberanța erau la ordinea zilei și această poruncă i-ar cam fi incomodat așa că au decis să o ignore :).

Ne-am încheiat turul cu o vizită la Mirador Roc del Querr, de unde am avut o priveliște superbă asupra Andorrei și a satelor vizitate. După prânz am revizitat centrul vechi al Andorrei la Vella și ne-am bucurat de parcul ei drăguț. Da, pe drumul de întoarcere și Moxi a fost un pic stresat de viteza șoferului și de depășirile lui, dar am ajuns cu bine în Lleida de unde ne-a preluat Nico. De data asta urma să stăm 3 zile pe capul ei și să petrecem timp cu familia.

P.S: O chestie foarte faină care mi-a plăcut mult în Andorra la Vella e modul în care oamenii și instituțiile statului reușesc să profite de fiecare centimetru pe care-l au la dispoziție (țara fiind așezată pe o vale dintre Pirinei). Astfel că pe măsură ce urci drumul dinspre clădirea Guvernului, ajungi cumva la un alt nivel pe care e situat orașul și spre surprinderea noastră, chiar deasupra clădirii Guvernului e amenajat un fel de parc, o zonă pentru comunitate. Fără forțe de ordine sau garduri, poți privi ușor în acea clădire chiar de pe drum :).

Am planificat această vacanță încă din primăvară și pentru noi a fost de fapt #săptălunademiere :). Am vrut să o avem mai în toamnă ca să nu prindem canicula și să fugim de frigul din România. Ne-a ieșit perfect, doar într-o zi ne-a prins ploaia până la prânz și nu ne-a incomodat prea tare. Ne-am stabilit un traseu pe care l-am mai modificat pe parcurs, dar am încercat să integrăm în vacanța asta și mare și munte, și orașe faine de vizitat și timp de petrecut cu familia (am fost 3 zile la mătușa mea) și am vrut să profităm la maxim de orarul zborurilor. Cum ea locuiește la jumătatea distanței dintre Zaragoza și Barcelona, am decis să zburăm de la Cluj marți dimineața spre Zaragoza, să vizităm orașul și seara să luăm un tren spre Lleida, unde ne-a așteptat ea ca să ne ducă într-un sat la 10 km de acolo.

În Zaragoza am luat un autobus de la aeroport la autogară – autobusele merg destul de des, bilet de la șofer cu vreo 1,6 Euro cred (am avut un troller mic și un ghiozdan cu noi) și ne-am lăsat bagajele în spațiul amenajat acolo (gara și autogara sunt în același loc). E totul automat, cu o fisă de 5 euro deschizi un dulap de la care primești cheie și ai destul spațiu pentru 2 bagaje medii. Să aveți mărunți că noi i-am stricat ziua unei doamne de la ghișeu căreia i-am dat să ne schimbe o bancnotă de 100 E :). Ne-am cumpărat biletele pentru seara la ora 18:30 spre Lleida și am decis să mergem cu un tren din acela super rapid care ajunge la 300 km/oră. În 40 de minute am ajuns. Dar revin la trenurile lor pe final de articol.

Din autogară am luat un bus (nr.34) spre centru și ne-am dat jos puțin mai devreme pentru că am zărit Palatul Aljaferia și am decis să ne începem de acolo vizita. Dumnezeu să le dea bucurie eternă celor care lucrează la Google Maps și orice hărți ajutătoare pentru că ne-am descurcat excelent cu ajutorul lor. Ne-a plăcut foarte mult Aljaferia și am reușit să intrăm în atmosfera Zaragozei de demult, din vremea în care era sub cucerire otomană. Ne-a plăcut foarte mult curtea interioară, detaliile de pe tavane, structura clădirii. Palatul are și funcție administrativă așa că în unele zile nu poate fi vizitat când există ședințe, dar găsiți toate detaliile pe site-ul lor. Era încă destul de devreme așa că am decis să ne continuăm vizita pe jos până în centrul Zaragozei.

În toată vacanța asta de 10 zile am avut temperaturi de 26-30 grade așa că ne-am bucurat de palmieri și de atmosfera de vară din Spania. Zaragoza e un oraș foarte curat și aranjat și ne-a plăcut enorm. În centru există o biserică absolut fabuloasă, una din cele mai mari pe care le-am vizitat: Basillica de Nuestra Senora del Pilar. Am văzut chiar și o confesiune într-un colț și am asistat la o slujbă la unul din altare. Tot aici am văzut și lumânările electrice care se aprind dacă pui 2 euro, o îmbinare inedită a religiei cu tehnologia. Am suit cu liftul și în ascensorul bisericii, Ascensor del Pilar și am avut o vedere fabuloasă deasupra Zaragozei. Toată piața în care se află biserica e frumoasă, imensă, perfectă pentru turiști. Și pentru că ne-a luat foamea și oboseala după atâta plimbărit, am trecut podul de piatră peste râul Ebru și am căutat o Mercadona (un supermarket de-al lor) ca să ne aprovizionăm cu apă și mâncare. Am mers apoi într-un parc și ne-am mai pierdut pe străduțe până pe la 17 și apoi ne-am îndreptat spre gară. Gara din Zaragoza e mare și are un sistem de securitate bine pus la punct. Poți ajunge la liniile de tren doar dacă treci printr-un security check exact ca la aeroport și dacă ai bilet de tren cumpărat. Sala de așteptare e foarte curată și amenajată modern. Deși planul nostru inițial a fost să ne luăm bilete de tren online pentru toate vizitele planificate în interiorul Spaniei, a fost mai bine că nu am făcut asta, ținând cont de grevă, schimbările noastre de plan și alte mărunțișuri. Fiecare oraș are propriile reguli când vine vorba de timpul înainte cu care poți cumpăra biletele, lucrurile depind de tipul de tren ales.

Și-am ajuns iar la minunatul tren care ne-a dus cu 300 km la oră. Foarte curat, ajuns la timp, aveam inclusiv radio (puteai să-ți conectezi căștile de mânerul scaunului și aveai vreo 5 posturi de radio la dispoziție) și 3 televizoare în compartiment unde rula un film. Liniile astea de tren sunt complet separate de cele regionale care opresc în toate satele. Trenul venea de prin Madrid și avea maxim 6 stații mari. Noi până în Lleida nu am avut nicio oprire și nici nu am văzut orașe prin zona. Doar câmp :). Am ajuns la 19:15 în Lleida și am mers repede până în autogară ca să ne căutăm autobusul pentru a doua zi: Andorra ne aștepta cu nerăbdare. Prima zi în Spania a fost fantastică, dar un pic obositoare 🙂 mai ales că eram nedormiți (dormisem 2 ore și pornisem de acasă la 4:30 dimineața).

V-am mai povestit despre Decât o Revistă, fie pe aici fie direct pe Facebook, mai ales la început de an când vă puteți abona la cele 4 numere și mai primiți chestii faine cadou (cărți, agende etc.) Sunt un grup super cool de jurnaliști independenți care aleg o temă pentru fiecare număr și documentează excelent niște situații pe care nu prea avem ocazia să le vedem la televizor sau în alte medii. Ei fac și o conferință anuală (cam scumpă pentru buzunarul meu, dar merită să ajungeți la The Power of Storytelling).

Activitatea preferată descoperită în această vară, mai ales de când am mai mers cu cortul este privitul stelelor. Și cum e și perioada Perseidelor, am reușit în ultimele 2 săptămâni să avem vreo 4 sesiuni de privit stele.Ne găsim un loc ferit de lumină și cu acces bun la bolta cerească, ne punem izopren și pături și ne îmbrăcăm bine și stăm cam o oră două și privim cerul. Nu pot descrie în cuvinte frumusețea acestei activități.

Privitul stelelor e o ocazie perfectă să povestim despre natură, despre ce articole cu cine știe ce descoperiri științifice a mai citit Moxi sau despre ce cărți de non-ficțiune am citit eu și care au la bază ideea că omul e doar o mică parte din toată minunăția asta de univers și că vietățile din jurul nostru sunt mult mai inteligente decât credem. Sper că privitul stelelor va rămâne una din activitățile noastre preferate.

P.S: Aseară am văzut 9 Perseide 🙂

Noi am nimerit filme foarte slabe, dar sincer vă spun că filmele au fost doar un pretext pentru ieșirea noastră. Atmosfera din sat și din camping a fost foarte mișto, zona e superbă și nouă ne-a plăcut enorm acest weekend spontan.

Știu că oamenii vor să se implice. Bravo și vă mulțumesc de fiecare dată când vă asta. Dar dorința asta de a ajuta trebuie dublată și de puțină analiză a situației.

Am lăsat o experiență frumoasă de la scurta noastră ieșire la munte ca să vă pot povesti mai pe larg despre ea. În timp ce ne îndreptam spre satul Geamănă ca să vedem biserica aceea acoperită de steril, am văzut o căsuță simpatică, integrată tare frumos în peisajul din jur, iar la poartă un anunț: Expoziție de lemn meșterit în sticlă. Am oprit mașina instant și pentru că la munte casele sunt extrem de răsfirate, gazdele au înțeles repede că e cineva la poartă care nu e de prin zonă și au ieșit în întâmpinarea noastră. “Muzeul” e chiar camera de zi a familiei Roșca. O tindă, cum i-am spune noi în Ardeal, un loc în care lumea gătește, mănâncă, lucrează sau primește musafiri. Pe un perete au construit polițe ca să-și expună arta. Domnul Emil Roșca e ceteraș, rapsod și scriitor. Are publicate mai multe cărți despre tradiții și legende din zona satului Lupșa în care a crescut 2 copii alături de soția sa, Maria. Doamna Maria este cea care are răbdarea și talentul să taie bucățele mici de lemn pe care le asamblează mai apoi în sticle minuscule peste care pune țuică de prune. Am asistat la crearea unei sticle în timp ce domnul Emil ne povestea despre focul viu care apare în locuri izolate din munți și despre tot felul de spirite care apar prin zonă :). Am fost fascinați  de deschiderea cu care ne-au primit.

Ce mi-a plăcut foarte mult la cei doi soți e dorința lor de a evolua și de a învăța tot timpul ceva nou. Pentru că domnul Emil voia să-și publice cărțile și pentru că presupunea multă muncă să îi descifreze cineva manuscrisele, a decis prin 1998 să-și cumpere un calculator. A vândut o vacă și cu toate că locuia într-o zonă așa de izolată, a mers la oraș și și-a căutat un calculator. A fost foarte simpatic când ne-a explicat că el credea că are nevoie doar de monitor și avea impresia că vor să-i vândă chestii extra când i-au dat si unitatea, tastatura și mouse-ul. El venise doar după monitor, cum văzuse în poze sau la televizor. L-a dus cu autobusul într-o plasă de rafie și mai apoi cu o sanie din centrul satului până la casa lui de pe deal (era iarnă și ger). A doua zi a venit cineva de la firmă să le instaleze programe și să le arate cum funcționează. Copiii aveau jocuri, el își putea scrie cărțile. Le plăcea în special cum zburau fișierele când le aruncau la coșul de gunoi de pe ecran. Așa că au tot pus fișiere la coșul de gunoi până ce calculatorul nu a mai mers. L-a pus iar în plasă, iar pe sanie și l-a dus în oraș la service. I-au explicat oamenii de acolo că a aruncat la gunoi toate programele și s-a învățat minte :))

Ne-a prins tare bine vizita la familia Roșca și sperăm să-i vizitați dacă aveți drum prin Lupșa. Îi găsiți și pe acest site sau la târgurile de meșteșugari.

După o perioadă super aglomerată, voiam ca a doua săptămână de concediu să o petrec acasă, înconjurată de cărți sau într-un hamac la umbră. Dar cum Moxi trage de mine cu orice ocazie ca să ieșim în natură, i-a ieșit și de data asta. Voiam de mult să merg la Roșia, așa că ne-am decis repede asupra destinației. Și a fost o ocazie numai bună să testăm cortul nou achiziționat. Pentru mine a fost a doua ieșire cu cortul (prima a fost de tot râsul, dar am supraviețuit). Am sunat la pensiunea Țarina a domnului Eugen David pentru că știam că e printre cei care oferă spațiu de camping în grădina lui din Roșia și sincer, mă cam speria gândul să campăm izolați pe undeva. Tot mi-a fost destul de frică pentru că am auzit câini, vaci și cai toată noaptea :)) dar vreau să mai merg cu cortul (tot așa undeva într-un spațiu sigur sau cu mai mulți oameni). Cortul în sine a fost super spațios, am avut și saltea gonflabilă, am mers în perioada asta de caniculă și a fost cald și noaptea, deci la capitolul condiții a fost super ok. Ne-am întors totuși acasă a doua zi seara pentru că era super cald și aveam treabă prin Cluj.

La Roșia am vizitat minele romane și am coborât în subteran. A fost foarte fain, chiar dacă zona nu e foarte bine întreținută. Ghidul a fost simpatic, dar extrem de ipocrit. Ne-a tot dat lecții de morală și ne-a certat că românii se vând pe nimic străinilor și că nu ne respectăm moștenirea ca la final să ne spună că el susține Gabriel Resources și ideea lor de exploatare. La pensiune a mai fost cazat un cuplu alături de care am petrecut câteva ore bune până am reușit să vizităm minele. Am găsit un părculeț în care să ne ascundem de caniculă și ne-am pus o pătură și am jucat Citadela. Ne-am prins la un moment dat că eram in curtea primăriei din Roșia, dar nu ne-a somat nimeni să plecăm de acolo…cred că erau prea uimiți. Doar ne-au salutat nedumeriți :))

În seara în care am dormit în cort am stat câteva ore să ne uităm la stele în speranța că prindem Perseidele. Are Moxi o aplicație pe telefon care îți indică locația stelelor și a planetelor, dar tot nu ne=am lămurit unde era Carul Mic (l-am pierdut:))

După ce am plecat din Roșia am mers spre Roșia Poieni și Geamăna, satul care a fost mutat pe vremea lui Ceaușescu pentru a fi folosită zona pe post de lac de acumulare a sterilului de la mina de cupru. Un articol detaliat găsiți aici.

Pozele sunt făcute de Marius 🙂

Zona e incredibil de frumoasă, am făcut cu masina un tur al lacului și m-am tot minunat de munții frumoși și de cât de pură pare natura chiar dacă zona presupun că e destul de poluată. Acolo nu există semnal la telefon, nu merge gps-ul sau Waze și nici indicatoare nu există așa că ne-a luat ceva vreme până am reușit să găsim o bătrânică mai cu orientare spațială care să ne ajute (primele două au dat greș și cum drumul se tot bifurca nu știu sigur pe unde am fi ajuns). Vă mai povestesc în articolul următor despre două personaje simpatice, dar până atunci vă spun că vreau cu siguranță să mă întorc în acea zonă pentru că e absolut minunată.

Disclaimer: Acesta nu este un articol plătit nici în bani nici în salate/supe sau sandwich-uri 🙂

Prin 2013 când ne-am lăsat de carne, mă bucuram enorm dacă găseam cașcaval pane în meniul unui restaurant și niște cartofi sau legume la grătar. Lucrurile s-au schimbat încet încet și tot mai multe localuri au un meniu destul de variat și pentru vegetarieni, iar unele chiar s-au specializat pe meniuri ovo-lacto-vegetariene, vegane sau chiar raw.

Am descoperit în urmă cu vreo 4 luni, localul Doo it! de pe strada Andrei Șaguna. Meniul lor este inca in proces de diversificare, dar ce îmi place e faptul că inclusiv chifla de la burgeri e făcută acolo și sosurile sunt demențiale. O să găsiți la ei cea mai bună supă de ciuperci, o salată foarte sățioasă și bogată în legume și un burger minunat. Bonus? O atmosferă prietenoasă, un raft cu cărți și jocuri de societate și prețuri accesibile. În plus, am fost la un eveniment super fain organizat de ei la Cheile Turzii și am avut parte de o zi plină de jocuri/mâncare bună/muzică și hămăceală. Rămâne în topul preferințelor mele pentru că au un raport calitate/preț foarte bun și pur și simplu îmi place pe acolo 🙂

Samsara ar rămâne în topul preferințelor mele chiar și dacă de mâine m-aș apuca să mănânc din nou carne. Chiar dacă prețurile sunt puțin mai ridicate, aveți de ales între o mulțime de preparate foarte gustoase și porții generoase. La Samsara am mâncat cel mai bun humus cu pâinici naan și am descoperit o rețetă mi-nu-na-tă de chilli vegetarian.

Și la final vă scriu despre un loc pe care tocmai l-am descoperit pe internet, dar pozele de pe site arată fabulos și o să comand de la ei cu prima ocazie. Se numește Suflet în Bucate și au un număr limitat de meniuri pe care le oferă zilnic pentru prânz la prețul fix de 29 Ron. Puteți fie să comandați pentru birou, fie să ridicați comanda de la sediul lor. Meniul include supă, fel principal și desert.

Cam acestea ar fi locurile care oferă mâncare exclusiv vegetariană, dar mai am un mic pont pentru voi. În Piața Muzeului și pe Eroilor veți găsi două localuri mici numite Souper. Au cele mai bestiale supe crème în cele mai interesante combinații. De obicei au un fel de supă care conține și carne și vreo 2-3 opțiuni vegetariene. Au și salate și sandwich-uri, dar supele sunt punctul lor forte.