Articole

Jurnal de călătorie – Andorra

Nu știam ce să vizităm prin zonă în următoarele 2 zile așa că la recomandarea lui Cornel (unchiul meu) am decis să vizităm Andorra. Știam că deși nu e în UE, nu avem nevoie de pașaport și datorită numărului mare de turiști și a comerțului masiv și ei folosesc euro ca monedă. Andorra e la granița dintre Spania și Franța și e condusă mereu de doi principi: de Președintele Franței și episcopul de Urgell (localitate vecină din Spania). Cu mașina e cam la 2,5 ore de Lleida și pentru că e extra sezon (la ei schiul e la mare căutare) am găsit repede un hotel aproape de centru și de autogară. Nu că Andorra la Vella ar fi foarte mare :)). Hotelul la care am stat, Zenith Diplomat, era cotat la 4 stele, dar eu i-aș da maxim 3. Un stil cam prăfuit, curat totuși, dar cam învechit. Și de această dată ne-a dus Nico cu mașina până în Lleida și la 9:30 am găsit un microbus care mergea până în Andorra la Vella. Am plătit atunci și biletele de întors pentru a doua zi la ora 18:00 (41 Euro de persoană). Drumul până acolo a fost horror pentru mine, mi se pare că șoferii de autobus circulă cu viteză foarte mare. Ceilalți pasageri nu păreau impacientați, dar eu având mici sechele am fost foarte panicată mai ales la curbele din munți. Pirineii sunt fantastici și cu toate că am fost la o altitudine mare și ne-am așteptat să mai și plouă, am avut parte de 2 zile senine de tot. În prima zi am bătut la pas toată zona comercială și ne-am dat seama că nu ne atrage ideea de prețuri fără TVA și promoții (mai ales că aveam bagaje mici la avion) și nu venisem cu gândul să cheltuim bani pe cine știe ce. Spre seară am descoperit centrul vechi și am început să apreciem Andorra la adevărata ei valoare.

Și ca să profităm cum se cuvine de ea am decis să facem un traseu cu un autobus turistic. Cu transportul în comun ar fi fost destul de complicat să ne deplasăm printre satele răsfirate în munți și nefiind sezon, doar ghizii au cheile de la anumite monumente/muzee. Așa că am mers la Centrul de Informare Turistică și ne-am luat bilete pentru un tur la ora 9:00 a doua zi cu 15 euro de persoană care includeau și intrările la obiective. În fiecare zi tururile aveau altă temă, noi am prins unul super frumos  și variat care a inclus vizita la o biserică veche, un muzeu etnografic, un muzeu al motocicletelor și o vizită la sanctuarul lui Meritxell, protectoarea Andorrei. Ghidul nostru explica totul pe rând în castellană, engleză, franceză (știa și germană, no worries). Casa Cristo, muzeul vizitat a avut ceva foarte special. Am avut ocazia să vedem cum trăia pe vremuri o familie tipic andorană:). Casa pe 2 etaje, cochetă, dar gândită foarte practic. A contat mult faptul că acea casă a fost locuită de o familie și că lucrurile lor rămăseseră acolo drept mărturie. Pozele, hainele, tacâmurile…aveai impresia că se vor întoarce să ia cina. Jos era o încăpere în care erau ținute animalele și dormitorul bunicilor sau al părinților era chiar deasupra și era cea mai călduroasă încăpere. Copiii dormeau la etajul următor unde exista și o încăpere mai mare în care familia se aduna la sărbători. M-a fascinat că aveau inclusiv o chiuvetă din piatră în bucătărie care avea scurgere în stradă.

Cred că pentru Moxi a fost foarte frumos la Muzeul Motocicletelor pentru că a fost ultimul vizitator de acolo ;)).

Mi s-a părut interesant și sanctuarul lui Meritxell. Numele ei mi se pare foarte interesant. Chiar văzusem că pe tipa de la info point o chema așa, dar nu știam cum se pronunță (Meritcel) și am aflat că e unul din cele mai populare nume de fete din Andorra. Acest sanctuar a ars la un moment dat și a fost reconstruit într-o manieră extrem de modernă.

Prima biserică vizitată a fost una dedicată Arhanghelului Mihail și se crede că ar fi de prin secolulele 13- 16. Asta pentru că oamenii au mai intervenit și se observă influențe din perioada romantică. Ghidul ne-a atras atenția unei picturii cu Moise și tabla poruncilor. Apăreau doar 9 porunci. Lipsea a 6 a: Să nu fii desfrânat. Fiind perioada romantică, pasiunea și exhuberanța erau la ordinea zilei și această poruncă i-ar cam fi incomodat așa că au decis să o ignore :).

Ne-am încheiat turul cu o vizită la Mirador Roc del Querr, de unde am avut o priveliște superbă asupra Andorrei și a satelor vizitate. După prânz am revizitat centrul vechi al Andorrei la Vella și ne-am bucurat de parcul ei drăguț. Da, pe drumul de întoarcere și Moxi a fost un pic stresat de viteza șoferului și de depășirile lui, dar am ajuns cu bine în Lleida de unde ne-a preluat Nico. De data asta urma să stăm 3 zile pe capul ei și să petrecem timp cu familia.

P.S: O chestie foarte faină care mi-a plăcut mult în Andorra la Vella e modul în care oamenii și instituțiile statului reușesc să profite de fiecare centimetru pe care-l au la dispoziție (țara fiind așezată pe o vale dintre Pirinei). Astfel că pe măsură ce urci drumul dinspre clădirea Guvernului, ajungi cumva la un alt nivel pe care e situat orașul și spre surprinderea noastră, chiar deasupra clădirii Guvernului e amenajat un fel de parc, o zonă pentru comunitate. Fără forțe de ordine sau garduri, poți privi ușor în acea clădire chiar de pe drum :).

Articole

Jurnal de călătorie – Ziua 1 – Zaragoza

Am planificat această vacanță încă din primăvară și pentru noi a fost de fapt #săptălunademiere :). Am vrut să o avem mai în toamnă ca să nu prindem canicula și să fugim de frigul din România. Ne-a ieșit perfect, doar într-o zi ne-a prins ploaia până la prânz și nu ne-a incomodat prea tare. Ne-am stabilit un traseu pe care l-am mai modificat pe parcurs, dar am încercat să integrăm în vacanța asta și mare și munte, și orașe faine de vizitat și timp de petrecut cu familia (am fost 3 zile la mătușa mea) și am vrut să profităm la maxim de orarul zborurilor. Cum ea locuiește la jumătatea distanței dintre Zaragoza și Barcelona, am decis să zburăm de la Cluj marți dimineața spre Zaragoza, să vizităm orașul și seara să luăm un tren spre Lleida, unde ne-a așteptat ea ca să ne ducă într-un sat la 10 km de acolo.

În Zaragoza am luat un autobus de la aeroport la autogară – autobusele merg destul de des, bilet de la șofer cu vreo 1,6 Euro cred (am avut un troller mic și un ghiozdan cu noi) și ne-am lăsat bagajele în spațiul amenajat acolo (gara și autogara sunt în același loc). E totul automat, cu o fisă de 5 euro deschizi un dulap de la care primești cheie și ai destul spațiu pentru 2 bagaje medii. Să aveți mărunți că noi i-am stricat ziua unei doamne de la ghișeu căreia i-am dat să ne schimbe o bancnotă de 100 E :). Ne-am cumpărat biletele pentru seara la ora 18:30 spre Lleida și am decis să mergem cu un tren din acela super rapid care ajunge la 300 km/oră. În 40 de minute am ajuns. Dar revin la trenurile lor pe final de articol.

Din autogară am luat un bus (nr.34) spre centru și ne-am dat jos puțin mai devreme pentru că am zărit Palatul Aljaferia și am decis să ne începem de acolo vizita. Dumnezeu să le dea bucurie eternă celor care lucrează la Google Maps și orice hărți ajutătoare pentru că ne-am descurcat excelent cu ajutorul lor. Ne-a plăcut foarte mult Aljaferia și am reușit să intrăm în atmosfera Zaragozei de demult, din vremea în care era sub cucerire otomană. Ne-a plăcut foarte mult curtea interioară, detaliile de pe tavane, structura clădirii. Palatul are și funcție administrativă așa că în unele zile nu poate fi vizitat când există ședințe, dar găsiți toate detaliile pe site-ul lor. Era încă destul de devreme așa că am decis să ne continuăm vizita pe jos până în centrul Zaragozei.

     

În toată vacanța asta de 10 zile am avut temperaturi de 26-30 grade așa că ne-am bucurat de palmieri și de atmosfera de vară din Spania. Zaragoza e un oraș foarte curat și aranjat și ne-a plăcut enorm. În centru există o biserică absolut fabuloasă, una din cele mai mari pe care le-am vizitat: Basillica de Nuestra Senora del Pilar. Am văzut chiar și o confesiune într-un colț și am asistat la o slujbă la unul din altare. Tot aici am văzut și lumânările electrice care se aprind dacă pui 2 euro, o îmbinare inedită a religiei cu tehnologia. Am suit cu liftul și în ascensorul bisericii, Ascensor del Pilar și am avut o vedere fabuloasă deasupra Zaragozei. Toată piața în care se află biserica e frumoasă, imensă, perfectă pentru turiști. Și pentru că ne-a luat foamea și oboseala după atâta plimbărit, am trecut podul de piatră peste râul Ebru și am căutat o Mercadona (un supermarket de-al lor) ca să ne aprovizionăm cu apă și mâncare. Am mers apoi într-un parc și ne-am mai pierdut pe străduțe până pe la 17 și apoi ne-am îndreptat spre gară. Gara din Zaragoza e mare și are un sistem de securitate bine pus la punct. Poți ajunge la liniile de tren doar dacă treci printr-un security check exact ca la aeroport și dacă ai bilet de tren cumpărat. Sala de așteptare e foarte curată și amenajată modern. Deși planul nostru inițial a fost să ne luăm bilete de tren online pentru toate vizitele planificate în interiorul Spaniei, a fost mai bine că nu am făcut asta, ținând cont de grevă, schimbările noastre de plan și alte mărunțișuri. Fiecare oraș are propriile reguli când vine vorba de timpul înainte cu care poți cumpăra biletele, lucrurile depind de tipul de tren ales.

Și-am ajuns iar la minunatul tren care ne-a dus cu 300 km la oră. Foarte curat, ajuns la timp, aveam inclusiv radio (puteai să-ți conectezi căștile de mânerul scaunului și aveai vreo 5 posturi de radio la dispoziție) și 3 televizoare în compartiment unde rula un film. Liniile astea de tren sunt complet separate de cele regionale care opresc în toate satele. Trenul venea de prin Madrid și avea maxim 6 stații mari. Noi până în Lleida nu am avut nicio oprire și nici nu am văzut orașe prin zona. Doar câmp :). Am ajuns la 19:15 în Lleida și am mers repede până în autogară ca să ne căutăm autobusul pentru a doua zi: Andorra ne aștepta cu nerăbdare. Prima zi în Spania a fost fantastică, dar un pic obositoare 🙂 mai ales că eram nedormiți (dormisem 2 ore și pornisem de acasă la 4:30 dimineața).

Articole

Cum a fost la DOR Live

V-am mai povestit despre Decât o Revistă, fie pe aici fie direct pe Facebook, mai ales la început de an când vă puteți abona la cele 4 numere și mai primiți chestii faine cadou (cărți, agende etc.) Sunt un grup super cool de jurnaliști independenți care aleg o temă pentru fiecare număr și documentează excelent niște situații pe care nu prea avem ocazia să le vedem la televizor sau în alte medii. Ei fac și o conferință anuală (cam scumpă pentru buzunarul meu, dar merită să ajungeți la The Power of Storytelling).

Aseară au avut la Cluj un eveniment foarte mișto numit DOR Live. Au fost prezentate mici momente din revistă, articole, fragmente din piese de teatru, scurt-metraje, ilustrații, slam poetry. Totul a curs rapid, bucăți de 3-5-7 minute care nu te lăsau să te plictisești (așa, foarte pentru millenials mi s-a părut). A durat totul vreo 2 ore și nici n-am simțit cum a trecut timpul. La final am avut ocazia să ne scriem o carte poștală pentru “noi, cei de peste un an de zile”, pe care echipa DOR ne-o va trimite la adresa lăsată. A fost o chestie tare simpatică.
Toate momentele au fost foarte faine (de altfel am tot spus că pentru mine, acest număr “Noi și Ei” e numărul preferat din toate revistele scoase până acum. După cum vă spune și titlul, spectacolul a fost despre barierele pe care le punem între noi și ceilalți, așa-zișii dușmani imaginari pe care îi avem cu toții: fie că sunt cei cu protestele, cei cu PSD, cei cu coaliția, cei cu imigranții, cei grași, cei rromi, cei-lalți.
Am avut totuși 2 momente favorite-favorite 🙂 Primul, la care mi-au dat și lacrimile așa puțin la final, a fost scurt-metrajul Scris/Nescris. De fiecare dată când auziți o știre că au făcut niște rromi scandal la spital ar trebui să urmăriți acest filmuleț. Ca să înțelegeți măcar un pic și perspectiva lor.
Și într-o notă mai “e de râs, dar și de plâns”, mi-a plăcut bucățica din piesa celor de la Reactor, despre afacerea Caritas. O să merg neapărat să văd toată piesa pentru că eram mică la acea vreme și știu doar frânturi de povești. Pare super interesantă.
Mai căutați pe net despre Satul Mădălinei, iese azi și un podcast care se anunță foarte interesant și citiți câteva articole DOR ca să vă lămuriți că merită să vă abonați 🙂
Articole

Vânătorii de stele

Activitatea preferată descoperită în această vară, mai ales de când am mai mers cu cortul este privitul stelelor. Și cum e și perioada Perseidelor, am reușit în ultimele 2 săptămâni să avem vreo 4 sesiuni de privit stele.Ne găsim un loc ferit de lumină și cu acces bun la bolta cerească, ne punem izopren și pături și ne îmbrăcăm bine și stăm cam o oră două și privim cerul. Nu pot descrie în cuvinte frumusețea acestei activități.

Privitul stelelor e o ocazie perfectă să povestim despre natură, despre ce articole cu cine știe ce descoperiri științifice a mai citit Moxi sau despre ce cărți de non-ficțiune am citit eu și care au la bază ideea că omul e doar o mică parte din toată minunăția asta de univers și că vietățile din jurul nostru sunt mult mai inteligente decât credem. Sper că privitul stelelor va rămâne una din activitățile noastre preferate.

P.S: Aseară am văzut 9 Perseide 🙂

Articole

Despre festivalul filmelor de groază de la Biertan

Vă spuneam într-un articol anterior că ne-am luat cort și am avut deja prima ieșire la Roșia Montană. Dar după cum am menționat, mie îmi place să am o siguranță în plus și prefer campingul mai organizat, nu prin păduri izolate. Așa că vinerea trecută când am văzut că începuse deja festivalul Lună Plină (de filme de groază) de la Biertan, m-am uitat repede după opțiune de cazare. Voiam de multă vreme să mergem la acest festival pentru că zona în care se desfășoară e superbă și cu toate că nu suntem fani al filmelor de groază, ni s-a părut o idee inedită. Așa că vineri după prânz ne-am decis spontan ca imediat ce ieșim de la birou să ne facem bagajele și să pornim spre Biertan. Am chemat cu noi încă doi prieteni ca să fie road-trip în adevăratul sens al cuvântului și pe la 23:30 eram acolo.
Ne-am primit brățările de acces și am decis să mergem direct la un film care rula în aer liber și să montăm corturile mai târziu. Nu ne-a dat pe spate filmul așa că pe la 1:30 noaptea ne pregăteam căsuțele pentru următoarele 2 zile.

Am urmărit Perseidele și bolta cam o oră și pentru că eram foarte aproape de locul unde avea loc și discoteca în fiecare seară, eu cu Moxi am mers la dans. Nu știu ce-a fost cu noi de ceva vreme, dar în fiecare weekend nimerim la ceva eveniment la care dansăm de zor. Am mers la culcare pe la 3 și un pic și planul era să dormim până pe la prânz a doua zi. Dar pentru că zona de camping era pe terenul de fotbal al comunei și nu era deloc umbră, deja de pe la 8 nu mai rezistai în cort.

Așa că ne-am luat hamacele și am căutat un petic de pădure. Am ajuns pe lângă Copșa (mică sau mare) și am găsit un loc perfect unde ne-am odihnit, am citit și am moțăit până la prânz. De la 14 a rulat singurul film decent pe care l-am prins la festival și care cred ca a și câștigat la votul publicului. De la 16 sala era prea plină și nouă ne-a luat un pic prea mult să vizităm biserica fortificată din Biertan așa că nu am mai putut intra. Dar ne-am găsit un petic de umbră și am jucat Citadela. De la 18 am văzut Bami, cel mai prost film ever (dar cât am râs la filmul asta nu am râs nici la cea mai bună comedie – toată sala a fost în delir). Ne-am întors în camping și am mai urmărit stelele câteva ore (eu am văzut vreo 10 stele căzătoare, dar Irina, prietena noastră a văzut mai multe și a câștigat concursul de Cine Vede Primul 5 Stele Căzătoare). Ceilalți au mers la ceva scurt metraje (tot cam slabe) și eu voiam să mă duc la ceva eveniment cu povești de groază, dar am ațipit. Pe la 2 jumate m-a mai scos Moxi la un pic de dans :)) și vreo 2 stele căzătoare și duminică dimineață ne-am întors spre Cluj.

Noi am nimerit filme foarte slabe, dar sincer vă spun că filmele au fost doar un pretext pentru ieșirea noastră. Atmosfera din sat și din camping a fost foarte mișto, zona e superbă și nouă ne-a plăcut enorm acest weekend spontan.

  

Articole

Hai să ajutăm cu cap

Știu că oamenii vor să se implice. Bravo și vă mulțumesc de fiecare dată când vă asta. Dar dorința asta de a ajuta trebuie dublată și de puțină analiză a situației.

Așa că m-am gândit să fac o listă cu lucruri de bun simț pentru momentele în care vreți să ajutați.
1. Dacă doriți ca cei mici să învețe ce e sărăcia și cum pot ajuta alți copii, îi duceți să se joace, să cunoască copii din centre de plasament, cartiere mai sărace, găsiți o metodă pe termen lung ca să fie conștienți de ce e în jurul lor. Nu cereți voie doar la campanii de donații ca să se uite la copiii săraci ca la exponate că nu suntem la muzeu.
2. Dacă doriți să ajutați copiii din centre de plasament să știți că ei sunt acolo pe toată perioada anului, nu doar de sărbători. Nu de alta, dar supradoza de ciocolată și portocale stricate e un aspect resimțit în special de Paști și de Crăciun.
3. Dacă doriți să mergeți în spitale la copii, verificați normele de igienă care trebuie respectate și regimul pe care îl au copiii. De fiecare dată când văd poze cu plușuri second-hand donate la Oncologie sau activități de face-painting pentru copii cu imunitatea scăzută îmi crește tensiunea. Nu vă imaginați cât de fragili sunt și plușul vostru îi va fi inutil în cazul unei infecții. Voi o să vă simțiți ego-ul împăcat, dar el se va lupta pentru viața lui probabil. Și nici ciocolata nu le face prea mult bine. De chipsuri nici nu mai zic.
4. Să știți că familia săracă ideală nu există. Cereri de genul: “vreau să donez bani cuiva care are venitul sub X ron/lună, nu bea, nu fumează, are job sau numai 10 la școală” nu își au rostul. Să locuiesc în condițiile în care locuiesc unii oameni probabil și eu aș bea și aș fuma. Sau aș cheltui primii bani primiți pe cărți sau ciocolată, chiar dacă tu ca donator crezi că ar trebui să-mi iau mâncare de ei. Nu e ok să-ți creezi iluzii prea mari despre donația ta. Mai ales dacă e una punctuală, negândită pe termen lung și fără să discuți înainte cu omul despre nevoile lui. Vă mai amintiți poate de tot felul de programe prin care Omul Alb Superior s-a dus în Africa și a plantat roșii ca să-i scape pe cei de acolo din sărăcie. Noaptea au atacat hipopotamii și le-au distrus recolta. Șocați, s-au plâns sătenilor. “Păi dacă ne-ați fi întrebat, v-am fi spus că și noi am pățit asta”. Să întrebăm deci care sunt nevoile oamenilor și să le oferim pe măsura nevoilor lor, nu pe măsura a ceea ce avem noi de donat.
5. Legat de ultimul aspect de la punctul 4. Mulți oameni “donează” ca să se scape de vechituri. Încă mă apucă grața când îmi amintesc ce sortam în unii ani la Shoebox. Lenjerie murdară, elastice de păr cu păr pe ele, jucării soioase etc. Cum să duc o astfel de cutie unui copil, să o deschidă în fața mea și să găseasă așa ceva? Eu zic că atunci când faceți o donație să vă imaginați că o primiți voi. Dacă nu v-ați bucura de ea, locul ei e la gunoi.
Știu că intențiile sunt bune de cele mai multe ori, dar trebuie să ne uităm și la efectele acțiunilor noastre pe termen lung sau la cum pot fi ele percepute de cei pe care dorim să-i ajutăm.

P.S: Bonusul zile de azi ca tot e Sfanta Marie, o doamna pe un grup de donatii doreste sa ajute o fetita care chiar are nevoie (nu ma intrebati ce criterii de selectie o sa aplice) si pe care sa o cheme Maria (probabil vrea si scan dupa certificatul de nastere). Seriously people!!!
Articole

Despre migală și oameni frumoși

Am lăsat o experiență frumoasă de la scurta noastră ieșire la munte ca să vă pot povesti mai pe larg despre ea. În timp ce ne îndreptam spre satul Geamănă ca să vedem biserica aceea acoperită de steril, am văzut o căsuță simpatică, integrată tare frumos în peisajul din jur, iar la poartă un anunț: Expoziție de lemn meșterit în sticlă. Am oprit mașina instant și pentru că la munte casele sunt extrem de răsfirate, gazdele au înțeles repede că e cineva la poartă care nu e de prin zonă și au ieșit în întâmpinarea noastră. “Muzeul” e chiar camera de zi a familiei Roșca. O tindă, cum i-am spune noi în Ardeal, un loc în care lumea gătește, mănâncă, lucrează sau primește musafiri. Pe un perete au construit polițe ca să-și expună arta. Domnul Emil Roșca e ceteraș, rapsod și scriitor. Are publicate mai multe cărți despre tradiții și legende din zona satului Lupșa în care a crescut 2 copii alături de soția sa, Maria. Doamna Maria este cea care are răbdarea și talentul să taie bucățele mici de lemn pe care le asamblează mai apoi în sticle minuscule peste care pune țuică de prune. Am asistat la crearea unei sticle în timp ce domnul Emil ne povestea despre focul viu care apare în locuri izolate din munți și despre tot felul de spirite care apar prin zonă :). Am fost fascinați  de deschiderea cu care ne-au primit.

Ce mi-a plăcut foarte mult la cei doi soți e dorința lor de a evolua și de a învăța tot timpul ceva nou. Pentru că domnul Emil voia să-și publice cărțile și pentru că presupunea multă muncă să îi descifreze cineva manuscrisele, a decis prin 1998 să-și cumpere un calculator. A vândut o vacă și cu toate că locuia într-o zonă așa de izolată, a mers la oraș și și-a căutat un calculator. A fost foarte simpatic când ne-a explicat că el credea că are nevoie doar de monitor și avea impresia că vor să-i vândă chestii extra când i-au dat si unitatea, tastatura și mouse-ul. El venise doar după monitor, cum văzuse în poze sau la televizor. L-a dus cu autobusul într-o plasă de rafie și mai apoi cu o sanie din centrul satului până la casa lui de pe deal (era iarnă și ger). A doua zi a venit cineva de la firmă să le instaleze programe și să le arate cum funcționează. Copiii aveau jocuri, el își putea scrie cărțile. Le plăcea în special cum zburau fișierele când le aruncau la coșul de gunoi de pe ecran. Așa că au tot pus fișiere la coșul de gunoi până ce calculatorul nu a mai mers. L-a pus iar în plasă, iar pe sanie și l-a dus în oraș la service. I-au explicat oamenii de acolo că a aruncat la gunoi toate programele și s-a învățat minte :))

Ne-a prins tare bine vizita la familia Roșca și sperăm să-i vizitați dacă aveți drum prin Lupșa. Îi găsiți și pe acest site sau la târgurile de meșteșugari.

 

Articole, Carti

Diavoli fragili – Radu Găvan

Mi-e foarte greu să scriu despre cartea asta. Auzisem despre ea pe câteva bloguri și canale de youtube și m-am bucurat mult când cei de la Libris mi-au trimis-o. Dar “Diavoli fragili” nu e o carte de vacanță. De fapt, eu m-am oprit din citit pe perioada vacanței pentru că simțeam că mă consumă prea mult. Radu Găvan are o capacitate incredibilă de a te absorbi în poveste și de a te face să simți efectiv durerea personajelor.

Povestea romanului e extrem de încâlcită și greu de explicat. E poveste în poveste scrisă din perspectiva mai multor personaje. E realism magic, metaforă, violență, demoni. Eram super încântată de fiecare dată când reușeam să fac o conexiune cu un alt personaj din capitolele anterioare, dar la final, recunosc că nu am reușit să pun toate piesele cap la cap. Și mi-am făcut un plan. Când dau de cărți complicate recurg la o metodă simplă: îmi fac schițe ca să pot vedea mai ușor legătura dintre personaje. Cu cartea asta îmi va fi mai ușor pentru că va fi la a doua lectură și sunt hotărâtă să mă apuc de treabă.

Firul principal pe care l-am deslușit eu din carte în are în centru pe Filip Romain, un autor controversat care, la fel ca Radu Găvan, descrie scene pline de violență și traumă în cărțile sale. Prima parte a cărții este compusă din fragmente scrise de Filip Romain, iar ulterior apar perspective ale altor personaje despre scrierile sale și evoluția sa. Destinul lui Filip este descris cu ajutorul acestor voci multiple și mi-a plăcut mult această abordare.

E ciudat să spun că mi-a plăcut mult cartea asta fără să par masochistă, dar asta e, îmi place să citesc chestii mai întortocheate și întunecate. Am mai citit cărți care au ca subiect violența fizică, dar de multe ori erau și presărate cu violență verbală și își pierdeau din farmec (dacă pot să fac această afirmație ciudată). Cartea asta cred că e cel mai bine rezumată de titlu, e un oximoron minunat, un loc în care demonii și întunericul descoperă poezia.

Articole

Vizitați Roșia Montană!

După o perioadă super aglomerată, voiam ca a doua săptămână de concediu să o petrec acasă, înconjurată de cărți sau într-un hamac la umbră. Dar cum Moxi trage de mine cu orice ocazie ca să ieșim în natură, i-a ieșit și de data asta. Voiam de mult să merg la Roșia, așa că ne-am decis repede asupra destinației. Și a fost o ocazie numai bună să testăm cortul nou achiziționat. Pentru mine a fost a doua ieșire cu cortul (prima a fost de tot râsul, dar am supraviețuit). Am sunat la pensiunea Țarina a domnului Eugen David pentru că știam că e printre cei care oferă spațiu de camping în grădina lui din Roșia și sincer, mă cam speria gândul să campăm izolați pe undeva. Tot mi-a fost destul de frică pentru că am auzit câini, vaci și cai toată noaptea :)) dar vreau să mai merg cu cortul (tot așa undeva într-un spațiu sigur sau cu mai mulți oameni). Cortul în sine a fost super spațios, am avut și saltea gonflabilă, am mers în perioada asta de caniculă și a fost cald și noaptea, deci la capitolul condiții a fost super ok. Ne-am întors totuși acasă a doua zi seara pentru că era super cald și aveam treabă prin Cluj.

La Roșia am vizitat minele romane și am coborât în subteran. A fost foarte fain, chiar dacă zona nu e foarte bine întreținută. Ghidul a fost simpatic, dar extrem de ipocrit. Ne-a tot dat lecții de morală și ne-a certat că românii se vând pe nimic străinilor și că nu ne respectăm moștenirea ca la final să ne spună că el susține Gabriel Resources și ideea lor de exploatare. La pensiune a mai fost cazat un cuplu alături de care am petrecut câteva ore bune până am reușit să vizităm minele. Am găsit un părculeț în care să ne ascundem de caniculă și ne-am pus o pătură și am jucat Citadela. Ne-am prins la un moment dat că eram in curtea primăriei din Roșia, dar nu ne-a somat nimeni să plecăm de acolo…cred că erau prea uimiți. Doar ne-au salutat nedumeriți :))

În seara în care am dormit în cort am stat câteva ore să ne uităm la stele în speranța că prindem Perseidele. Are Moxi o aplicație pe telefon care îți indică locația stelelor și a planetelor, dar tot nu ne=am lămurit unde era Carul Mic (l-am pierdut:))

După ce am plecat din Roșia am mers spre Roșia Poieni și Geamăna, satul care a fost mutat pe vremea lui Ceaușescu pentru a fi folosită zona pe post de lac de acumulare a sterilului de la mina de cupru. Un articol detaliat găsiți aici.

Pozele sunt făcute de Marius 🙂

Zona e incredibil de frumoasă, am făcut cu masina un tur al lacului și m-am tot minunat de munții frumoși și de cât de pură pare natura chiar dacă zona presupun că e destul de poluată. Acolo nu există semnal la telefon, nu merge gps-ul sau Waze și nici indicatoare nu există așa că ne-a luat ceva vreme până am reușit să găsim o bătrânică mai cu orientare spațială care să ne ajute (primele două au dat greș și cum drumul se tot bifurca nu știu sigur pe unde am fi ajuns). Vă mai povestesc în articolul următor despre două personaje simpatice, dar până atunci vă spun că vreau cu siguranță să mă întorc în acea zonă pentru că e absolut minunată.

 

Articole

Unde găsești cea mai bună mâncare vegetariană în Cluj-Napoca?

Disclaimer: Acesta nu este un articol plătit nici în bani nici în salate/supe sau sandwich-uri 🙂

Prin 2013 când ne-am lăsat de carne, mă bucuram enorm dacă găseam cașcaval pane în meniul unui restaurant și niște cartofi sau legume la grătar. Lucrurile s-au schimbat încet încet și tot mai multe localuri au un meniu destul de variat și pentru vegetarieni, iar unele chiar s-au specializat pe meniuri ovo-lacto-vegetariene, vegane sau chiar raw.

Am descoperit în urmă cu vreo 4 luni, localul Doo it! de pe strada Andrei Șaguna. Meniul lor este inca in proces de diversificare, dar ce îmi place e faptul că inclusiv chifla de la burgeri e făcută acolo și sosurile sunt demențiale. O să găsiți la ei cea mai bună supă de ciuperci, o salată foarte sățioasă și bogată în legume și un burger minunat. Bonus? O atmosferă prietenoasă, un raft cu cărți și jocuri de societate și prețuri accesibile. În plus, am fost la un eveniment super fain organizat de ei la Cheile Turzii și am avut parte de o zi plină de jocuri/mâncare bună/muzică și hămăceală. Rămâne în topul preferințelor mele pentru că au un raport calitate/preț foarte bun și pur și simplu îmi place pe acolo 🙂

                

Samsara ar rămâne în topul preferințelor mele chiar și dacă de mâine m-aș apuca să mănânc din nou carne. Chiar dacă prețurile sunt puțin mai ridicate, aveți de ales între o mulțime de preparate foarte gustoase și porții generoase. La Samsara am mâncat cel mai bun humus cu pâinici naan și am descoperit o rețetă mi-nu-na-tă de chilli vegetarian.

Și la final vă scriu despre un loc pe care tocmai l-am descoperit pe internet, dar pozele de pe site arată fabulos și o să comand de la ei cu prima ocazie. Se numește Suflet în Bucate și au un număr limitat de meniuri pe care le oferă zilnic pentru prânz la prețul fix de 29 Ron. Puteți fie să comandați pentru birou, fie să ridicați comanda de la sediul lor. Meniul include supă, fel principal și desert.

Cam acestea ar fi locurile care oferă mâncare exclusiv vegetariană, dar mai am un mic pont pentru voi. În Piața Muzeului și pe Eroilor veți găsi două localuri mici numite Souper. Au cele mai bestiale supe crème în cele mai interesante combinații. De obicei au un fel de supă care conține și carne și vreo 2-3 opțiuni vegetariene. Au și salate și sandwich-uri, dar supele sunt punctul lor forte.

 

Articole, Carti

Ce vă recomand să citiți în vacanță

Pentru că avansez cam greu cu articolele pe blog am zis să nu treacă totuși vara asta fără să vă recomand câteva cărți potrivite pentru plajă/munte/weekend-uri lenevite prin hamace. Și pentru că avem gusturi diferite m-am gândit să împart lecturile în categorii și să vă ofer câteva recomandări scurte pentru fiecare.

Non-ficțiune

  1. Sapiens – A Brief History of Humankind și continuarea ei Homo Deus au fost printre cărțile mele favorite din acest an. Am aflat multe despre evoluția noastră ca specie, dar și despre o mulțime de scenarii privind viitorul nostru pe această planetă. Se citește rapid, informații ușor de asimilat, dar pentru că sunt 2 volume mai măricele vă recomand să aveți câteva zile la dispoziție ca să vă bucurați de ele.
  2. Eating Animals – Jonathan Safran Foer – Îmi pare tare rău că nu a apărut încă în română cartea asta, dar cred că și-ar găsi un public și la noi, nu doar printre vegetarieni. E despre cultura asta a noastră de ființe superioare care își permit să rănească și să se joace după bunul plac cu alte specii. Și prezintă perspective diferite, inclusiv din partea celor care iau apărarea modului în care creștem animalele pentru consum.
  3. Curajul de a fi vulnerabil – Brenne Brown. Am citit destul de multă non-ficțiune în acest an și cartea asta a fost printre preferatele mele. Nu e o lectură ușoară pentru că abordează un subiect pe care de multe ori preferăm să-l evităm, dar e o carte care îți dă ocazia să te dezvolți, fără să fie o carte de genul self-help.
  4. O singură școală pentru toată lumea – Salman Khan. Tot repet că această carte ar trebui citită de către toți cei care lucrează/iau decizii în domeniul educației. Și dacă tot e vacanță poate au timp să vadă cum ar putea arăta un sistem alternativ de educație.
  5. Anul în care am trăit după Biblie – A.J Jacobs. Cartea asta e rezultatul unui experiment inedit. Un rezultat amuzant și plin de informații interesante. E perfectă pentru vacanță 🙂

Memorii/biografii/jurnale

  1. Born a Crime – Trevor Noah. Încă o carte pe care sper să o găsim tradusă la noi cât mai repede. Mie îmi place Trevor în postura de stand-up comedian și de prezentator TV, iar faptul că a crescut în Africa de Sud spre final de apartheid, face lectura și mai savuroasă.
  2. Total Recall – Arnold Schwarzenegger. Nu credeam că o să recomand această carte când m-am apucat de ea, dar am zis să fie și cărți pentru băieți, despre băieți 🙂 Mi-a plăcut mult de tot, chiar dacă finalul mi-a schimbat puțin percepția despre Arnold. Dar am aflat multe lucruri interesante despre viața lui și m-a ținut în priză.
  3. The Year of Yes – Shonda Rhimes. Mai am cam 10% din cartea asta și inițial credeam că e ceva lectură motivațională. E super amuzantă, abia aștept să mă uit la câteva interviuri cu Shonda (e scriitoare pentru câteva seriale de succes).

Despre copilărie/adolescență

  1. Inocenții – Ioana Pîrvulescu. Carte asta a urcat rapid în topul preferințelor mele în materie de cărți românești. Inițial am crezut că e biografie, dar am aflat că e ficțiune și doar unele fragmente, amintiri sunt reale. Foarte bine construită, foarte faină perspectiva copilului și la fiecare final de capitol cea a adultului. Unii s-au plâns că nu are multă acțiune cartea asta sau un punct culminant, eu cred că plusează la capitolul atmosferă și candoare.
  2. În spatele blocului – Mara Wagner. Cu toate că m-am născut la final de comunism am rezonat mult cu cartea asta. Are un stil fluid și se citește într-o zi de leneveală la plajă sau în hamac.
  3. Din 7 în 7 – Holly Goldberg Sloan. Acest roman middle grade e cam trist, dar povestea e foarte frumoasă, înduioșătoare. Willow e o fetiță specială, superdotată, care rămâne singură pe lume după ce părinții adoptivi au un accident. Dar există oameni care pot să o ajute și să găsească puterea de a merge mai departe.
  4. The Baking Life of Amelie Day – Vanessa Curtis. Nici cartea asta nu știu dacă a apărut la noi, dar e un roman YA simpatic. Chiar dacă implică o rețetă ultra folosită de YA (boala terminală), mi s-a părut interesant și e o lectură simpatică.

Mai tristuțe, dar drăguțe 🙂

  1. Lumina dintre oceane – M.L Stedman. Am fost avertizată că e un roman foarte trist, dar sincer nu am fost extrem de afectată de subiect, poate pentru că nu am copii și nu am reusit să rezonez cu personajul feminin. Dar e un roman bun, cred că va fi pe placul multor cititoare.
  2. Privighetoarea – Kristin Hannah. Am evitat o vreme cartea asta crezând că e prea romantică pentru gustul meu. N-avea nicio treabă cu așteptările mele. Acțiunea are loc în cel de-al Doilea Război Mondial și prezintă destinul a două surori care aleg să ajute în mod diferit victimele războiului.
  3. Durerea e o făptură înaripată – Max Porter. Am plâns la finalul acestei cărți, dar tot cred că merită să o citiți vara asta. E o metaforă, o poezie de carte. E despre doliu, despre pierderea unei ființe apropiate. E absolut superbă și din câte am înțeles și traducerea în limba rămână e foarte bună.
  4. O viață măruntă – Hanya Yanagihara. Cartea asta e greu de digerat pentru multă lume. Știu că o să sune ciudat, dar momentan e cartea mea preferată cu toate că m-a durut sufletul când am citit-o. Încă mă gândesc la Jude, personajul principal și îl analizez. Cartea are personaje lgbtq, violență, abuz sexual, dar și prietenie, dragoste necondiționată din partea unor oameni care nu sunt legați prin sânge sau acte.

Frumoase, pur și simplu 🙂

  1. Un bărbat pe nume Ove – Frederick Backman. Cam orice roman de-al lui Backman mi se pare potrivit pentru vacanță pentru că are personaje delicioase. Ove e unul dintre ele, un bătrân cam morocănos, dar extrem de simpatic. După pierderea soției Ove decide să se sinucidă, doar că vecinii și prietenii îi stau în cale.
  2. Problema Spinoza – Irvin D. Yalom. La fel ca în prima recomandare, îmi plac toate romanele lui Yalom, dar acesta a fost genial. Viața lui Spinoza ficționalizată a fost foarte interesantă și mi se pare că în special oamenii care au porniri extremiste ar trebui să citească această carte. În aceste vremuri în care oamenii încă poartă lupte religioase aprige, deschiderea lui Spinoza de la anii 1600 mi se pare fabuloasă.
  3. Tolstoy and the Purple Chair – Nina Sankovitch. Cartea asta e tot non-ficțiune, dar am zis să o trec aici pentru că m-a atins la corazon mult :). Autoarea pornește un proiect inedit ca să treacă mai ușor peste moartea surorii ei. Citește timp de un an o carte pe zi și scrie recenzia pe blog. Eu urmăresc în continuare blogul și s-a transformat într-un proiect foarte mișto, în care inclusiv celebritățile recomandă cărți.
  4. Persepolis – Marijane Satrapi. Eu abia anul trecut am descoperit romanele grafice și acesta e unul foarte bun. Prezintă viața autoarei din copilăria petrecută în Iran până la stabilirea în Franța. Se citește foarte ușor și sigur veți dori să-l păstrați în bibliotecă.

Lung articolul, dar sper să vă fie util. Și dacă ați descoperit cărți bune în concediu vă rog să îmi dați și mie de știre 🙂

Articole, Uncategorized

Cum percepem cărțile

Scriam în urmă cu câteva luni un articol intitulat Contează ce citim? în care vorbeam despre imporanța lărgirii orizontului când vine vorba de lectură. Și mi-am dat seama că e foarte important cum vorbesc despre cărți. Fiind în mai multe grupuri de lectură și urmărind și book-tuberi, am descoperit că poți să rezonezi mult cu anumite persoane, dar să ai gusturi complet diferite în materie de cărți. Nu de multe ori mi-am exprimat frustrarea în legătură cu stilul unui scriitor, i-am ironizat construcția personajelor sau am considerat simplu că a scris o carte foarte proastă. Ca să descopăr că altora le-a plăcut enorm, că i-a fascinat etc. M-am simțit aiurea din 2 motive: că nu am reușit eu să văd valoarea cărții și că i-am minimalizat într-un fel experiența celuilalt cititor. Chiar zilele trecute criticam a nu știu câta oară Me before you și cineva s-a scuzat aproape pentru că i-a plăcut, punând cartea la “micile plăceri nevinovate”.

Dar pentru că universul e perfect, mi-a venit rândul să stau și de partea cealaltă a baricadei și să urmăresc cu stupoare cum una din cărțile mele preferate e tăvălită efectiv prin noroi și redusă la “nu mai pot citi după 50 de pagini, cât de prost e scrisă”. Probabil cei care nu au o pasiune pentru citit nu vor înțelege că m-am simțit efectiv rănită de aceste vorbe :)) Sunt conștientă că citim subiectiv și trecem totul prin filtrul personal, dar mi-am dat seama că trebuie să fiu mai ponderată în exprimare. Să nu dau sentințe de genul “e o carte proastă” ci să spun că mie personal nu mi-a plăcut, nu m-a prins etc.

Articole, Uncategorized

Update on my life :)

Din când în când mă uit la calendarul care apare în partea dreaptă aici pe blog ca să văd dacă sunt cât de cât constantă. Scriu cam o dată pe săptămână și mi se pare ok, blogul e un loc în care vreau să-mi rămână of-urile, micile bucurii, micile victorii personale, cărțile bune citite și evenimentele interesante la care particip. Scriu pentru mine și nu dau socoteală nimănui, dar mărturisesc faptul că nu mi-a plăcut deloc azi când am văzut cifra din dreptul lunii aprilie -1. Doar o recenzie de carte am apucat să scriu luna asta. Da, am fost răcită, da au fost Paștele, dar nu cred că astea-s scuzele bune. Mai am minim 3 cărți despre care vreau să vă povestesc, mai am câteva articole coapte în minte, dar trebuie puse pe “foaie”.

Am citit mult în acest an. Nici mie nu-mi vine să cred cât de multe cărți faine am descoperit pe care nu am putut să le las din mână. Dezavantajul e că nu prea am mai avut timp de scris, m-am cam delăsat și de alte activități precum Duolingo. În schimb m-am înscris la cursuri de improvizație și unul de dezvoltare de activități non-formale. Și o parte din timp se duce acolo. Simt nevoia de un pic mai multă structură în ceea ce fac așa că sper ca în perioada următoare să lucrez mai mult la capitolul ăsta.

Și vestea cea mai bună pentru blog, pe care am lăsat-o pentru final, e că de ziua mea o prietenă mi-a făcut un cadou tare frumos așa că ne mutăm în curând pe un domeniu cu .ro la final <3  Promit să revin cât de curând cu recenzii și articole fresh 🙂

Articole, Uncategorized

Inocenții – Ioana Pârvulescu

După ce am citit “Și eu am trăit în comunism”, un volum coordonat de Ioana Pârvulescu, am vrut tare mult să o descopăr și ca scriitoare de romane. Cei de la Libris m-au ajutat și mi-au trimis “Inocenții“, o carte care a ajuns rapid în topul preferințelor mele.

Am descoperit lumea unor copiii care au avut parte de cele mai grozave aventuri. Ana, Matei, Dina și Doru, m-au lăsat să descopăr alături de ei Brașovul postbelic și casa primitoare de pe strada Maiakovski. Cartea e scrisă din perspectiva Anei, sora lui Matei și cea mai mică din cei patru copii. Casa e un personaj în sine, cu secretele și cu istoria ei. Lumea celor patru pare perfectă, alături de părinți și bunici. Orice mică întâmplare, orice ieșire în natură se transformă într-o întreagă aventură prin ochii Anei, aflată la vârsta la care descoperă lumea adulților. Există și pierderi în această lume aproape perfectă. Adulții nu sunt invincibili și dispariția tatălui din peisaj mi-a rupt sufletul. Eram mult prea cufundată în această copilărie de basm…

Mi-a plăcut foarte mult stilul în care e scris acest roman. Se vede clar că amintirile Ioanei Pârvulescu din copilărie sunt povestite din perspectiva Anei, copilul, dar având acces la experiența de adult. În fiecare capitol se observă aceste două perspective copil-adult și mi se pare că aduc un plus de valoare scenelor descrise.

Un alt aspect care m-a fermecat a fost modul în care pe tot parcursul romanului au fost inserate aspecte legate de schimbările istorice. Brașovul, numit la acel moment Orașul Stalin, demolările caselor pentru că începea un proces de sistematizare impus de epoca ceaușistă. Am înțeles că și în celelalte romane ale Ioanei Pârvulescu există acest element istoric așa că e un motiv în plus ca să-mi doresc să le citesc.
2017 a fost anul suprizelor în materie de scriitori români. Inocenții se va regăsi cu siguranță în top 5 al cărților citite în acest an și o recomand cu mare drag, în special celor care, la fel ca și mine, sunt puțin sceptici când vine vorba de literatura contemporană românească. Deocamdată am reușit să molipsesc două cluburi de carte din care fac parte să propună acest roman ca lectură viitoare așa că sunt pe drumul cel bun 🙂
1072091
Articole, Uncategorized

Antiparenting – Savatie Baștovoi

O să-mi ia ceva timp să scriu despre cartea asta din 2 motive. Sunt pe la jumătatea ei și am vrut să încep articolul ca să-mi fie proaspete ideile în cap. Las totuși să treacă o zi și o noapte ca să pot să fiu măcar un pic un pic obiectivă. Pentru că da, mi-a cam urcat tensiunea citind niște frăzuțe din ea. Am decis să public articolul așa și să mai adaug inepții când termin și partea a doua a cărții.

După cum vă dați seama, Ieromonahul Savatie nu are copii. Nu contează, ne spune chiar el, pentru că a fost și el copil, deci știe cu ce se mănâncă treaba asta. Sincer, și eu am fost copil (șoc și groază) și lucrez cu copii din diferite medii din 2010, dar nu mi-a trecut prin cap o secundă să mă dau specialistă în domeniu. Nu e o condiție să ai copii ca să dai lecții despre ei, dar măcar niște studii, ceva?

Savatie ne spune că fenomenul de parenting a fost creat în America pentru a induce ideea că părințeala asta e o chestiune care poate fi făcută și de persoane care nu sunt părinții naturali, deci…mergem spre drepturile cuplurilor gay de a adopta. Bang, m-am prins ce-l doare pe el de fapt.

Practic această carte o să te ungă la suflet dacă vrei să-ți crești copilul ca acu-s 200 de ani. Că doar de ce ai avea nevoie de niște specialiști care să te învețe (să se înțeleagă clar că nici eu nu sunt adepta coachi-lor și a miilor de cursuri făcute de “așa ziși bloggeri/experți”), dar nici nu pot să vin aici și să contest sute de studii sau ani de cercetare așa cum face Savatie fără niciun stres. Deci, omul este doar o altă specie de animal (un pic mai avansat) și are toate instinctele necesare să-și crească odraslele. Punct. Și ce e cu teoriile astea fasciste care ne spun că trebuie să fii educat, cu carieră, cu o situație materială cât de cât ok înainte să te apuci să torni prunci? Nooo…vor să ne oprească specia din perpetuare. De parcă nu am fi deja vreo 7 mld. Deci ideea e să facem copii și să-i creștem preferabil ca pe vremea când trebuiu să intre ca ucenici să învețe vreo meserie. Să fie docili, smeriți, că la ce le trebuie atâtea drepturi, independență și îndeplinirea nevoilor? Au nevoi de bază și gata.

Uite, o idee cu care am fost de acord a fost aceea că un copil nu trebuie lăudat doar pentru că există și nu trebuie încurajat aiurea. Încurajezi un comportament, răsplătești o faptă bună, da nu-l ții că el e cel mai bun și mai deștept pentru că o să aibă destul de multe frustrări când o să descopere că nu e așa. Hai că am rezonat și eu cu ceva din cartea asta.

A urmat revelația din care mi-am dat seama că Savatie e împotriva psihologilor pentru că i l-au scos pe doamne-doamne din teoriile lor. Și că au dat vina pe religie pentru bătăile aplicate copiilor. Vă las citate că numa mă enervez dacă detaliez:

“Stiati ca parentingul neconditionat este de fapt o anti-Biblie aplicata?”

“Parentingul neconditionat sau “constient”, care isi manifesta expres ura fata de perceptele biblice, pare sa se razbune pe Dumnezeu prin copii. Stiind ca omul este chip si asemanare a lui Dumnezeu, acest tip de parenting este preocupat sa distruga pas cu pas orice urma a relatiei cu Tatal ceresc, mutiland chipul pruncului nevinovat si aruncandu-l departe de palat asemenea ursitoarelor rele din poveste, in speranta ca atunci cand va creste mare, mostenitorul nu va mai fi recunoscut.”

Șiii…partea care m-a deranjat cel mai mult au fost aberațiile despre relația dintre mamă-copil și tată-copil. De vreo 3-4 ori a fost menționată ideea că cei mici simt ură față de mamele lor dacă îi crești după ideile astea moderne de parenting și cel mai grav lucru, că își doresc să-și omoare mama. Am tot căutat o sursă pentru citatul care urmează, dar nu am găsit nimic, dacă știți mai multe luminați-mă și pe mine: “Crizele de manie la copii intre 1,5 si 4 ani care se manifesta prin dorinta de a-si ucide mama au devenit atat de raspandite, incat au nascut in limbajul psihoterapeutilor, un nou termen, acela de “tantrum”.” Eu când am căutat cuvântul “tantrum” nu am găsit să se refere la așa ceva.

Ah, și o altă idee super simplistă a fost asta: De ce am avea nevoie de parenting (v-a zis doar omul că suntem animale și avem instincte bune), că doar nu trebuie să faci cursuri ca să fii o iubită bună sau un soț bun. Eu cred că ar trebui să se facă și din astea. Sau un curs de “cum să fii o ființă decentă și să nu dai sfaturi din domenii în care nu ești specialist”.

Mă sperie ideea că foarte multă lume aderă la ideile astea fără să vadă manipularea. Exact ca acele cursuri de parenting modern pe care le blamează, exact așa de perversă mi se pare cartea asta. Și am mulți oameni în lista de pe FB care sunt în grupul lui Savatie de Antiparenting și devin un fel de adepți. Mi se pare puțin ipocrit ca un om care e monah și ar trebui să aibă alte preocupări, stă pe FB, vinde cărți și se ocupă de alte mici afaceri și-și face selfie-uri cu fanii. Deci în privința asta acceptă modernitatea. Dar pruncii e ok să-i crești ca acu-s 200 de ani.

Vă las un link către un articol în engleză despre copiii prea cuminți. 

1161348

Articole, Uncategorized

Practica ne omoară

Dădeam zilele trecute share unei reclame care mi-a mers la suflet. E despre cum judecăm oamenii și cum îi punem în cutiuțe și suntem extrem de reticenți și reci la primul contact.

La vreo 2 zile după acel share, am ajuns într-un mediu în care am cunoscut un grup de oameni noi. Nu știam pe absolut nimeni în grupul respectiv și ne “înhămam” la un proiect de 3 luni împreună (20 de necunoscuți). După primele 10 minute sunt convinsă că jumătate din sală și-ar fi dorit să iasă afară și să nu mai revină (mulți dintre noi am recunoscut asta la final). Pentru că fiecare a pornit cu garda ridicată, a pus întrebări tehnice, a avut așteptări setate și a dorit să facă o impresie. Abia după ce am început cu câteva joculețe de cunoaștere și mai apoi de cooperare, ne-am dat seama că dacă suntem sinceri, avem exact aceleași frici ca cei de lângă noi. Mi-am adus aminte de reclamă cam la un sfert de oră de la începerea activității și am decis să le dau și să îmi dau mie șansa să-i cunosc pe oamenii ăștia. Bineînțeles că avem o tonă de chestii în comun și inclusiv cunoștințe comune. Dacă vă spun că după 3 ore eram super deschiși unii cu alții și cu o dorință sinceră de a ne revedea, o să ziceți că exagerez. Știu că grupul o să se trieze. Dar știu că dacă aș fi dat înapoi sau dacă nu mi-aș fi deschis mintea și sufletul ca să rezonez cu ei aș fi avut multe de pierdut. Hai că-s bune și reclamele astea la ceva 😀

together

Articole, Uncategorized

Victima e de vină

Îmi sare în ochi un articol pe Yahoo despre un tată de prin State care și-a împușcat mortal cele două fiice și apoi s-a sinucis, nu înainte de a o împușca pe fosta nevastă în picioare (ca să supraviețuiască și să sufere, conform propriilor declarații de dinainte de sinucidere). Dau scroll la comentarii și mă așteptam ca discuțiile să fie despre politica armelor în SUA, despre instabilitatea psihică a bărbatului etc. Nope. Mai mult de jumătate din comentarii susțin că “uneori femeia poate face lucruri mai rele decât ce a făcut omul ăsta” (WTF???) Că sigur din cauza ei s-a comportat așa, că-și merită soarta pentru că sigur l-a cicălit toată viața și a luat mai apoi fetele de lângă el.

Și mi-am dat seama că așa e și la noi la români. Când o fată e bătută, violată, jefuită, sigur a făcut ea ceva ca să merite lucrul ăsta. Creierului îi e imposibil să accepte faptul că un om absolut nevinovat pățește ceva rău și că sigur a făcut ceva ca să merite asta. Într-un fel ne reasigurăm că noi suntem oameni corecți, buni și că nouă nu ni se poate întâmpla așa ceva. Victima în schimb, las’ că știm noi cum era ea de fapt și măcar un 20% și-a meritat-o. Știu oameni care inclusiv în cazul molestării unui copil de 5-6 ani au pus întrebarea: dar oare copilul ce-a făcut ca să-l ațâțe pe agresor? Băi oameni buni, unde am ajuns să trăim? Cât de mutilați sufletește să fim ca să punem astfel de întrebări? De ce întotdeauna victima e luată la întrebări? Știu că suntem în țara în care încă e tabu să mergi la psiholog, dar vă rog eu, dacă simțiți când citiți sau auziți de asemenea agresiuni, că simpatizați sau încercați să-i găsiți scuze agresorului, să mergeți la un psiholog sau să citiți cât mai mult pe tema asta. Pentru că nu e normal ca femeile să fie violate/abuzate/omorâte și tot ele să fie de vină. Vorbesc predominant despre femei pentru că într-o proporție covârșitoare ele sunt victime în astfel de situații. Schimbarea de mentalitate trebuie făcută la fiecare individ în parte.

victima

Articole, Uncategorized

Cum m-am apucat de citit

libris

Cei care mă cunosc știu că am avut întotdeauna o pasiune pentru citit. Mama m-a învățat să citesc înainte de a merge la școală și deoarece devoram mult prea repede cărticelele pentru copii, ai mei au decis că abonamentul la biblioteci (județeană, de la școală și cea comunală de la bunici) ar fi mai util. Pentru că nu aveam bani să-mi cumpăr cărți noi, dar și pentru că nu prea aveam în jurul meu oameni care-mi împărtășeau pasiunea, am citit destul de haotic. Am citit cărți prin clasa a-V-a care erau destul de complicate pentru mine, dar m-au ajutat să mă maturizez. Am ratat unele cărți specifice copilăriei pentru că nu mi le-a recomandat nimeni și nici nu exista internetul ca să mă pot documenta.

Chiar dacă în copilărie și adolescență am citit poate mai mult decât alți copii, consider că abia după ce am ajuns spre finalul liceului și la facultate m-am apucat cu adevărat de citit. Îmi alegeam lecturile cu mult mai multă atenție, aveam bani puși deoparte ca să-mi cumpăr cărți, aveam un cerc de prieteni cu care puteam discuta și ne făceam recomandări și aveam acces la internet pentru a vedea ce cărți de beletristică sau memorii – genurile mele preferate la acea vreme – au mai apărut.

Consider că m-am apucat de citit conștient în momentul în care am realizat că sunt prea multe cărți pe lumea asta și mi-ar fi imposibil să le citesc pe toate. Și chiar dacă am zile în care citesc romane mai ușurele și relaxante, încerc foarte mult să îmi aleg lecturile, să fie valoroase pentru dezvoltarea mea și să aibă un scop clar. Unele cărți, după cum am spus, au doar rolul de a mă relaxa, dar din majoritatea vreau să am ceva de învățat, să-mi lărgească orizonturile, să-mi arate alternative și să mă scoată din zona mea de confort.

* Articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov

Articole, Uncategorized

Curcubeul apare și dispare – Anderson Cooper & Gloria Vanderbilt

Am urmărit cartea asta de când a apărut în State și chiar eram curioasă dacă va fi tradusă și la noi. S-a întâmplat mult mai repede de cât mă așteptam, iar cei de la Libris au fost foarte drăguți și mi-au trimis-o în luna februarie. Despre Anderson Cooper și Gloria Vanderbilt ca mamă-fiu nu știam nimic. Pe el îl urmăream de ceva vreme ca jurnalist și îmi place stilul lui, de aici și dorința de a afla mai multe despre el. Dar să aflu că mama lui provine dintr-o familie foarte bogată, că a fost o femeie celebră la vremea ei și că e super cunoscută în America, m-a surprins.

“Curcubeul apare și dispare” cuprinde conversația avută timp de un an de zile, de Anderson și Gloria. După ce este internată în spital la vârsta de 90 de ani, Anderson realizează că nu este prea apropiat de mama sa și este conștient că timpul nu se mișcă în favoarea lor. După moartea tatălui său la doar 10 ani și sinuciderea fratelui, Anderson a încercat din răsputeri să trăiască din plin, să aibă experiențe cât mai variate, să ducă o viață cât mai bogată. Mama sa este practic singura rudă apropiată pe care o are și decide să își repare și aprofundeze relația cu ea. În dialogul dus pe parcusul acestui an, Anderson află lucruri incredibile despre copilăria mamei sale și într-un fel ajunge să înțeleagă de ce a fost o mamă mai distantă și mai rece. E interesant cum ne formăm opinii despre ceilalți, poate întregi scenarii prin intermediul cărora încercăm să le justificăm acțiunile sau dimpotrivă să-i acuzăm de ceva, când ar fi atât de simplu să povestim și să aflăm adevărul sau perspectiva celuilalt. Gloria a avut o copilărie destul de nefericită deoarece a fost implicată într-un proces de custodie între mama și mătușa ei paternă, urmărit de întreaga țară. Relația cu mama ei, uneori inexistentă, a fost și motivul pentru care Gloria a luat ulterior o serie de decizii controversate în materie de bărbați. A avut relații cu bărbați mult mai în vârstă, aflându-se mereu în cautarea unei figuri paterne deoarece tatăl ei a murit când ea avea doar 18 luni. Cu o avere uriașă pe numele ei, Gloria a avut și o perioadă de rătăciri, dar a și încercat să-și găsească drumul și să-și creeze un nume pe cont propriu. A devenit un nume important în lumea artei și mai ales în lumea modei, după ce a început să lucreze la o serie de jeansi care i-au purtat numele.

Mie cartea asta mi-a plăcut foarte mult pentru că m-a făcut să realizez cât de important e să hrănim relațiile și să nu ne bazăm pe faptul că ceilalți știu ce simțim pentru ei. Comunicarea, gesturile mici, sunt aspecte foarte importante într-o relație, indiferent cu cine e acea relație. Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre Anderson, cartea asta a prezentat lucrurile așa, un pic unidimensional, mai mult din perspectiva Gloriei. Dar am avut ocazia să-i aflu ei povestea și cred că Anderson are timp să o publice și pe a lui (versiunea mai detaliată 🙂 ).

Cu bucurie am aflat că cei doi au și un documentar realizat despre viața lor așa că abia aștept să-l urmăresc.

curcubeul-apare-si-dispare-o-mama-si-fiul-sau-despre-viata-dragoste-si-pierderi_1_fullsize.jpg

Articole, Uncategorized

27 de pași – Tibi Ușeriu

Anul trecut stăteam cu ochii pe Facebook și pe site-uri ca să aflu ce se mai întâmplă cu cei 3 români care participau la 6633 Arctic Ultra, un maraton de 566 de km, desfășurat la Cercul Polar. M-am bucurat când am auzit că a câștigat Tibi Ușeriu, îl văzusem înainte la o conferință și mi-a plăcut cum povestea despre halucinațiile cu elefanți care îi apăreau când alerga pe distanțe lungi. Am rezonat pentru că și eu când sunt super obosită și nedormită văd elefanți în jur :))

Aseară am participal la lansarea de la Cluj a cărții sale și am aflat că pentru acest an are planuri și mai mari. Vrea să participe la 3 competiții extrem de dificile, printre care și 6633 Arctic Ultra și un maraton în deșert.

Cartea nu e o biografie lineară a lui Tibi, de obicei episoadele din copilăria și adolecența sa sunt inserate printre momentele în care povestește despre cursele la care a participat. Înainte de a fi un ultramaratonist și un om implicat în proiectele de la Tășuleasa Social, Tibi a avut o perioadă mai întunecată în viața sa. A fost închis într-o închisoare de maximă securitate pentru aproape 10 ani și a lucrat pentru diferite grupuri infracționale. Citind cartea, mi-am pus sincer problema, dacă ceea ce citesc e adevărat sau nu. Văzându-l că se aruncă orbește în competiții care pentru noi par imposibile, tind să cred că poate asfel de impulsuri l-au ghidat și înainte, doar că nu spre obiective benefice. Deci nu am de ce să contest veridicitatea faptelor, chiar dacă unele lucruri în carte sunt destul de vagi sau nu se potrivesc perfect cu ceea ce am auzit la lansare.

E normal ca memoria noastră să fie influențată după zeci și sute de repovestiri, după retrăiri intense. Citind despre copilăria cu abuzuri din partea părinților și cu profesoare care doar în clasa a 4 a și-au dat seama că Tibi abia știe să citească, mă întorc la obsesia mea. Educația. Bătaia primită nu l-a făcut pe Tibi un om mai bun, dimpotrivă, l-a făcut să-și dorească să iasă din acel mediu cu orice preț – și prețul nu a fost unul tocmai mic. Câți copii pierdem anual din cauza lipsei de educație. Și ce e și mai trist, câți au ocazia ca după un număr bun de ani în care sunt pierduți prin închisori să-i reabilităm și să le oferim un sistem de suport care să-i reintegreze în societate?

Tibi și-a găsit refugiul în alergare. Cu sprijinul unui frate care l-a salvat la propriu din ghearele demonilor care l-au prins. Tibi mi se pare un om simplu care a avut un noroc fantastic. Și sunt convinsă că e conștient de acest cadou al libertății și reabilitării pe care l-a primit și se va folosi de el și pentru a ajuta comunitatea.

Cartea mi-a lăsat și un pic de gust amar. Cred că există o vârstă de la care trebuie să încetăm să mai dăm vina pe părinți și pe circumstanțele din copilărie. Când alegerile ne aparțin în totalitate. Pentru mine personal nu e ușor să citesc descrieri ale unor jafuri sau despre viața de huzur a interlopilor și să mă comport ca și cum aș avea pic de admirație pentru “băieții răi care se descurcă”. Și știu că lumea e impresionată de partea asta senzațională a vieții lui Tibi.  Dar ar fi păcat ca această parte să estompeze din frumusețea lucrurilor pe care le face acum.

Vă las și câteva citate din carte:

“Zdrăngănitul legăturii de chei părea înregistrat în studio, cumplit de identic. Nicio notă în plus sau în minus. Pijamaua pe care o primeam zilnic era din hârtie, ca să nu te poți spânzura cu ea. Mirosea la fel ca cea din ziua precedenta.” – din închisoarea de maximă securitate.

“Nu doar că arabul a supraviețuit, dar, vreme îndelungată, și-a construit meticulor răzbunarea, cam la fel ca în povestea contelui de Monte Cristo. Și răzbunarea a fost cruntă. În vila sa străjuită de chiparoși, peste care cobora lumina de aur a asfințitului, i-a aliniat pe toți: frumoasa lui soție, cei doi copii de 7 și 4 ani, pe cumnatul său, pe soția acestuia, ba chiar și pe servitoarea cea credinicioasă. I-a împușcat pe toți de aproape, apoi a sunat la poliție și s-a predat de bună voie.” – genul de poveste care mie mi se pare ireală.
“Mă uit în jur. Ca pe un inventar, iau lucruri în primire. Mâna are degete. La sfârșitul lor sunt unghii. Pe mână sunt niște nervuri. Acestea sunt vene prin care curge nestingherit și nevăzut sânge. Sângele e roșu, parcă. Dar eu, proprietar de drept al acestei mâini legate de antebraț și prelungite de umăr, făcând legătura cu inima aceea cuibărită în piept, responsabilă cu trimisul sângelui pe dosul mâinii, eu cine naiba sunt?” – descriere din timpul unui maraton
“În rest, orice bag în gură trebuie să lipesc de corp în prealabil, altfel mănânc pietre. Turta dulce hipercalorică are nevoie să fie ținută cam o oră pe undeva la căldură, ca să o pot ronțăi mai apoi. La un moment dat dau peste mine niște inuiți ieșiți la vânătoare de reni. (…) Îmi oferă câteva felii de carne uscată de ren, cică sunt un fel de cipsuri de-ale lor. Sunt excelente, au gust de bacon. Și de transpirație, că doar le mănânc direct de pe burtă.” – descriere de la 6633 ArcticUltra.
16806645_1577802422248958_3713574133006109694_n.jpg