Articole

Meditatii si alte filosofii

Azi in pauza de pranz am avut un moment de maxima meditatie la nemurirea sufletului. Tocmai imi umplusem bine stomacul cu piure de cartofi si stiam ca peste cateva ore mai mananc o supa si gata pe ziua de azi. Cand m-a sunat Alexe, un om caruia i-a ars casa si e nevoit sa o ia de la capat cu 7 copii si o sotie bolnava. Dupa discutia cu el mi-am dat seama ca vreau sa-l ajut, dar am o anume retinere. Am mai patit si in alte cazuri sa se profite de mine si sa se intreaca masura. Si poate si cu Alexe o sa fie la fel. Dar mi-am dat seama, cand omul asta mi-a spus sumele de care are nevoie, ca i-as putea rezolva problemele intr-o clipa. Si ca daca as mai gasi cativa oameni dornici l-am ajuta sa se puna pe picioare. Si ca as putea sa-l sprijin o vreme lunar. E hotarat ca nu vrea ajutor social ci sa-si gaseasca de lucru. Si oricum de la primarie i-ar aproba cererea pentru o locuinta mai mare (momentan unii dorm pe jos), doar daca are adeverinta de venit. Si asa mi-am adus aminte de ceva ce imi propusesem de multa vreme. Ca lunar sa donez 5 sau 10% din venitul meu catre cineva care are nevoie. Zeciuiala se numeste asta in unele religii.

Sa revin la stomacul meu plin. De ceva zile tot citesc despre IF (intermitet fasting) si OMAD (one meal a day) si beneficiile pentru organism. Contrar studiilor care ne spun sa ne indopam cu 3 mese pe zi si 2 gustari, IF si OMAD zic ca are nevoie si corpul de un respiro, de momente in care sa nu tot digere mancare in nestire si sa se ocupe cu regenerarea celulelor. Va las pe voi sa cercetati subiectul, ca scopul meu nu e sa adun adepti :)) Dar mi-am adus aminte cat posteam in copilarie si cum da, in multe religii postul e un element central.
Si ca sa unesc ideea postului si zeciuiala. Imi dau seama ca lucrurile astea se intampla de mii de ani poate, dar ca undeva pe parcurs le-am pierdut sensul. Le-au adoptat si unele religii si am mers pe principiul ca asa se face. Abia daca sapam mai adanc descoperim motivele si beneficiile lor. De multe ori ni se cer ca un sacrificiu. Postesti ca sa fii pe placul lui dumnezeu. Eu una asa m-am razvratit si dupa ani de zile am renuntat la post. Plus ca popa nostru isi facea dezlegare zilnic si nimic nu mai intelegeam :)) Dar sa revin la subiect. Rostul postului si al donatiilor trebuie cautat in relatie cu noi nu cu ceva extern. Nu trebuie sa facem pe plac cuiva (divin sau nu), nu trebuie sa fie un sacrificiu. Trebuie sa fie o bucurie si o reimprospatare pentru trup si suflet/constiinta.
Zau ca-mi fac o secta daca o tin tot asa :))
Articole

Jurnalul unei alergătoare de noapte – la sat

Cu vreo lună de zile înainte să împlinesc 30 de ani m-am apucat de alergat. Mai cochetasem cu ideea și anii trecuți, mai alergasem pe bandă și de câteva ori și prin sat (stau lângă Cluj), dar de fiecare dată mă demoralizam când vedeam cât de obosită eram la final și că avansam destul de greu. Ce să mai, îmi găseam mereu scuze. La fel ca în multe alte situații, cred ca există un moment în care lucrurile se așează și se întâmplă un fel de declic. Dacă mi-ai fi spus acu-s câțiva ani că o să am un program de sport disciplinat aș fi râs și mi-aș fi mâncat în continuare ciocolata. Nu vă speriați…nu am renunțat la ciocolată.

Așa că m-am decis să alerg. Deși merg foarte mult pe jos zilnic, nu am o condiție fizică foarte bună și am vrut să schimb asta. Dar aveam nevoie de o motivație. Așa că am decis ca în acest an să alerg la un seminaraton. Primele antrenamente au fost oribile. Alerg predominant seara pentru că la țară lumea se uită după tine de parcă ai umbla goală pe stradă. Așa că aștept să se întunece, îmi pun căștile în urechi, buful pe față și pornesc la drum. M-a bătut gândul să merg iar la sală pentru că am parte de un abonament super ieftin prin intermediul companiei la care lucrez, dar mi-am dat seama că aș consuma destul de mult timp și nici nu prea îmi place să socializez și să fiu înconjurată de oameni când fac sport. Așa că pentru a nu alerga zilnic (am doar asfalt la dispoziție și mi-e milă de oasele mele) am găsit niște antrenamente pe youtube de yoga si pilates (pentru începători momentan), care să mă ajute cu durerile pe care le mai am inevitabil dupa alergările lungi și să îmi creeze un plus de rezistență.

La o lună după ce am început antrenamentele am participat la un cros de 5 km. Sincer, a fost un sentiment foarte fain să ai susținerea oamenilor, a fost super emoționant să văd un grup de participanți în scaun cu rotile, dar nu mi-a plăcut de mine pentru că mă demoralizam când mă întreceau alții așa că măream ritmul. Am terminat decent, undeva pe la mijlocul mulțimii (am fost vreo 3000 de participanți), dar mi-a fost incredibil de rău pentru că m-am forțat să fug cu o viteză mai mare decât eram obișnuită. Așa că sper să mă controlez pe viitor și să alerg în ritmul potrivit pentru mine, nu în funcție de capacitățile celorlalți. Scopul meu nu e să câștig semimaratonul, doar să-l termin 🙂

Peste 2 săptămâni o să particip la o cursă de 10 km și ulterior am timp până la final de septembrie să ajung la performanța de a alerga 21 de km.

Momentan pot alerga cam 7 km fără probleme și săptămâna asta o să încerc să ajung cam la 8-9. Încă sunt într-o perioadă de testare, dar în funcție de cât sunt de obosită la final de zi antrenamentele mele variază între alergări de 5 km+ 45 min (yoga+pilates) în zilele bune, doar una din cele două activități în zilele mai obositoare, pauză (o dată pe săptămână), 1 alergare lungă în care să încerc să-mi depășesc săptămânal limitele (de obicei vinerea sau sâmbăta) și 1 zi în care fac alt sport (de obicei în weekend ieșim la alte activități: tenis, badminton, drumeții).

Deocamdată asta e viața mea și sper să mă țin de alergat ca să ajung cu bine la semimaraton 🙂

 

Articole

Acest iubit amnezic cu care mereu o iei de la zero

Nu-ți place de el și pace. Dar știi că e decizia bună, că ar fi bine pentru tine să vă împrieteniți, să vă întâlniți măcar de două-trei ori pe săptămână. Dacă vrei să ai benefiicile totale ale acestei relații ai face bine să fii dispusă să transpiri la greu. Poate reușești să condimentezi relația cu ceva mișcări de dans, poate vă vedeți în natură, poate încercați și ceva cu mai mulți prieteni…

 

Dar problema e că oricât de departe ai ajunge în această relație totul se dărâmă la prima pauză mai mare de 1 lună (zic în cazul meu). Nu e ca și cum i-ai spune: mai ții minte toate amintirile create, toate momentele în care am crezut că nu mai rezist și am mai rezistat un pic? (wink inserted here). Hai să pornim din acel loc și să construim mai departe!

 

Nope. Sportul și corpul tău se comportă ca doi străini. Nu…doi străini s-ar evita politicos și poate și-ar zâmbi dacă e cazul. Mai degrabă ca doi  deținuți care au o singură gură de aer rămasă într-o pungă și se chinuie, se sugrumă reciproc ca să ajungă la ea. Așa e mereu la prima întâlnire după o pauză mare. Zici că veniți de pe planete diferite.

 

De asta mi-am promis să nu mai fac muncă de Sisif și să mă țin de treabă. E prea greu să o iei mereu de la 0 cu acest iubit amnezic. Și e prea faină senzația după ce reușești să-l domini și să primești tu ultima gură de aer 🙂 (n-am zis că e relația perfectă 😉 )

Articole

Cum e să ai o echipă faină la job

Știu, titlul sună a dezvăluiri senzaționale, dar nu știam cum să sintetizez ideile pe care le tot învârt de câteva zile în cap. Puteam să scriu articolul ăsta și în urmă cu mai multe luni pentru că și la jobul anterior am avut echipă super faină cărora le sunt etern recunoscătoare pentru că mi-au vindecat o parte din sechelele dobândite de-a lungul timpului. Dar cumva pentru că am trecut și prin cealaltă parte a situației la unele job-uri din trecut și pentru că am văzut de-a lungul timpului relații toxice între manageri și angajați, mi-am dat seama că nu aș mai accepta să am un șef care nu știe să comunice și să respecte. Și de fapt nu se rezumă doar la șefi ci și la colegi care au atitudine condescentă, vor tot timpul să te prindă pe picior greșit, parcă vor să-ți vâneze o greșeală. Cred că am ajuns la un punct în care i-aș cere frumos să-și revizuiască comportamentul sau aș pleca din echipa respectivă. Nu aș putea să mai lucrez cu acel stres, gândindu-mă și după job  dacă X o să fie în toane bune mâine sau nu. Aș refuza să mai merg cu teamă la un job și credeți-mă că am făcut-o.
Înțeleg că sunt puși ca lideri de echipă oamenii cu senioritate în firmă/ong sau cei care au know-how mai mult, dar eu nu aș promova un om fără să mă asigur că are aptitudini de lider și că știe să motiveze echipa. Refuz să cred că oamenii nu se pot schimba sau că nu se pot adapta la un minim de decență și bun simț.
De partea astalaltă a baricadei și a omului norocos încă o dată că a nimerit în echipă super mișto, vă salut și vă doresc să aveți un mediu de lucru productiv și plăcut.
Articole, Carti

Autori români descoperiți în 2017

V-am spus că am reușit să citesc în anul care a trecut, 38 de cărți scrise de autori români. Pe unii îi știam (Cărtărescu, Lucian Dan Teodorovici, Camelia Cavadia), despre unii v-am mai scris și în acest articol, dar am zis să facem o recapitulare cu oamenii care scriu foarte bine în țara asta și pe care eu i-am descoperit abia în 2017 🙂

1. Marius Chivu – recunosc, i-am citit doar cele 2 cărți de călătorie, prin Himalaya și Anzi, dar am rămas foarte impresionată și sper ca în 2018 să-l descopăr și ca scriitor de ficțiune.
2. Lavinia Braniște. Deodamdată e scriitoarea mea preferată, chiar dacă unii spun să stilul ei e un pic prea întunecat și pesimist. Mie mi-a plăcut mult și “Interior Zero”, un roman foarte fresh, actual și franc, dar și colecția de proză scurtă, “Escapada”.
3. Ioana Bâldea-Constantinescu. Știți că unele cărți provoacă obsesii? Așa sunt eu de când am citit “Nautilus”. Nu numai că structura romanului și povestea mi-au plăcut foarte mult, dar de câteva luni am citit multă non-ficțiune (și despre Nautilus), am fost la aquarium la Barcelona ca să văd un nautilus și simt că dau peste tot de informații despre această făptură 🙂 Planul pentru 2018 e să citesc și “Dincolo de portocali”, de aceeași autoare.
4. Ioana Pârvulescu. Mi-a plăcut mult “Și eu am trăit în comunism”, dar acolo e doar o colecție de texte editată de Ioana Pârvulescu așa că surpriza plăcută a venit când am citit “Inocenții”, una din cărțile mele preferate din 2017. E cu copilărie, nostalgie, familie, peripeții. Mi-nu-na-tă!
5. Mara Wagner. Aștept cu mare interes următoarea carte a Marei. V-am recomandat “În spatele blocului” și ca lectură de vacanță și sper să-i căutați cartea în librării. E unul din autorii care merită promovați, citiți și încurajați pentru că mulți dintre noi ne regăsim în poveștile ei.
Radu Găvan. “Diavoli Fragili” a fost un roman destul de greu de digerat pentru mine, dar cu toate astea m-a impresionat foarte mult capacitatea autorului de a crea scene atât de crude. Reușeam să citesc doar în doze mici pentru că mă consuma foarte mult durerea personajelor. Am scris mai pe larg despre carte aici.
Îmi dau seama că am 4 doamne în listă și mă bucură mult. Știu că există și o piață destul de mare de consum pentru autoare care scriu romane mai ușurele, dar vă rog eu să încercați și recomandările mele. Ca să nu tot avem insecte în top-urile de vânzări online 🙂
Articole

Cărțile din 2017

Pentru mine 2017 a fost cel mai bun an în materie de cărți de până acum. Nu doar că am citit mai mult decât înainte, dar am avut parte de lecturi foarte interesante și mi-a fost extrem de greu să aleg cărți pentru un top 10. Chiar dacă a fost un an foarte aglomerat, am citit 170 de cărți (îmi propusesem 150). Nu am prea avut timp în schimb să scriu despre ele sau să mă ocup de alte proiecte mai creative, așa că cititul a fost hobby-ul meu principal.

Și pentru că îmi plac listele și statisticile, am de raportat următoarele lucruri: Am citit peste 48.000 de pagini, ceea ce înseamnă o medie de 132 pagini pe zi. Sincer, acuma când văd acest număr mă gândesc că aș putea citit lejer 200 pag/zi cu puțină disciplină și mai puține seriale/internet. Am de mulțumit unui grup de cititoare înrăite de pe facebook, de la care am aflat despre o mulțime de cărți minunate. Nu aș fi citit 38 de cărți scrise de autori români dacă nu găseam îndrumare acolo. Din cele 170 de cărți citite, 86 au fost în engleză și 87 în format ebook. Sincer, chiar mă bucur că încă majoritatea lecturilor sunt pe hârtie. Am tot timpul o carte pe telefon și citesc mult în autobus și credeam că procentul de ebook e mai mare, dar văd că abonamentul la bibliotecă m-a ajutat în acest sens. Mă mai bucură mult faptul că am reușit să citesc 70 de cărți de non-ficțiune și simt cumva că-mi diversific tot mai mult lecturile. Și pentru că am vrut să văd dacă am echilibru și când vine vorba de genul scriitorilor, m-am bucurat să văd că am citit 72 de cărți scrise de femei. Eu cred că am avut un an foarte bun și vă las mai jos lista cu lecturile mele preferate.

  1. The Power – Naomi Alderman

E clar cartea mea preferată și sper să fie tradusă și în română cât de curând. Mi s-a părut fascinantă această distopie care se petrece într-un viitor foarte îndepărtat în care femeile ajung sexul dominant și rolurile se inversează. Faptul că o parte din acțiune se petrece și pe teritoriul Republicii Moldova a făcut-o și mai interesantă J. Ah, și e și printre preferatele lui Obama.

 

  1. The Glass Castle – Jeanette Walls

Sincer nu mă așteptam să descopăr o biografie atât de șocantă. O copilărie distrusă de doi părinți inconștienți care sub scuza că nu se supun regulilor societății capitaliste, își mută copiii dintr-un loc în altul, trăiesc de pe o zi pe alta cu un tată alcoolic și abuziv. Chiar și când cei trei frați se duc la colegiu și scapă de teroarea de acasă, e doar o bucurie temporară. Am văzut și filmul și vi le recomand cu drag pe ambele.

  1. A little Life – Hanya Yanagihara

Cartea asta m-a distrus complet. Chiar n-am mai putut să citesc nimic câteva zile  după ce am terminat-o pentru că mă tot gândeam la viata lui Jude. Avem un grup de 4 prieteni, multă suferință fizică, abuzuri din copilărie, LGBT (dar nici nu ne pasă de asta prea mult pentru că sunt atât de multe alte chestii care te prind în carte încât nu stai să te gândești că oh, unele personaje sunt gay). Cred că mulți cititori s-au plâns că e exagerat de multă suferință în cartea asta, dar nu prea aveai cum să te oprești din citit.

 

  1. Small Great Things – Jodi Picoult

Până la The Storyteller, Jodi Picoul mi se părea că scrie cărți (bunicele) pe bandă rulantă, după o rețetă destul de comercială. Cartea asta mi-a demonstrat că Jodi a crescut mult ca autor. E bine documentată, nu abordează superficial problema rasei în America și te ține în suspans până la final. Chiar dacă unii cititori au zis că nu e corect din partea ei să abordeze un astfel de subiect pentru că nu are habar cum e să fii în pielea unei femei de culoare, mie atitudinea asta mi se pare prea exagerată și politically correct. Avem o asistentă de culoare care are o carieră de peste 20 de ani pe secția de nou-născuți. Și pentru prima oară în viața ei, primește ordin să nu se apropie de băiețelul unui cuplu care crede că alibi sunt rasa supremă. Apar complicații în momentul în care doar ea e lângă copil, acesta moare și ea e târâtă într-un proces care îi poate distruge complet viața.

  1. The Architect’s apprentice – Elif Shafak

Sunt câțiva autori cărora chiar vreau să le citesc întreaga operă și Elif e unul din ei. Eu o admir foarte mult pe femeia asta și am învățat multe din cărțile ei. M-am bucurat că acțiunea din această carte nu se petrece deloc în present. Mai ales că am citit-o în Cipru și a fosr fascinant să citesc despre derviși și să și văd un spectacol chiar în ziua respectivă, să citesc despre arhitectura moscheilor și să am ocazia să mă plimb printre ele. Ah, și întotdeauna sunt fascinată când descopăr cum le vin oamenilor ideile de cărți și mi-a plăcut tare mult când am aflat cum a țesut Elif povestea asta. Povestea e de pe vremea lui Soliman Magnificul și e plină de trădări, războaie, relații interzise din cauza claselor sociale diferite. Jahan e născut în India și ajunge la curtea sultanului împreună cu bunul său prieten, elefantul Chota. Povestea celor doi e înduioșătoare, iar Jahan are oportunitatea de a avansa și de a lucra alături de arhitectul principal al sultanului.

  1. The Dinner – Herman Koch

Mi-a plăcut întorsătura pe care a luat-o acțiunea cărții. Premisa e una banală, două cupluri din pătura de sus a societății care se întâlnesc la cină și povestesc vrute și nevrute. Dar pe parcurs aflăm că viețile lor sunt schimbate de acțiunile fiilor lor. În teribilismul lor, au ucis din greșeală o femeie care dormea pe stradă. E o radiografie interesantă a societății, a deciziilor pe care le luăm pentru a-i proteja pe cei dragi.

7. Little Fires Everywhere – Celeste Ng

E a doua carte a lui Celeste și mi-a plăcut mult mai mult decât romanul ei de debut (Tot ce nu ți-am spus). Și aici se concentrează pe lumea adolescenților destul de mult (poate se transformă într-o rețetă), dar i-a ieșit o poveste care te ține în suspans până la capăt. Avem de-a face cu o comunitate bogată, divizată de o decizie controversată. O mamă care și-a abandonat copilul (adoptat ulterior de un cuplu cu bani), luptă să-și ia fetița înapoi. Mia, o femeie care lucrează în casa unui cuplu bogat din acel cartier, are la rândul ei un trecut cu o poveste similară care este scoasă la iveală chiar de șefa ei.

8. The Poisonwood Bible – Barbara Kingslover

Mi-a luat un pic să mă obișnuiesc cu toate vocile din perspectiva cărora e spusă povestea, dar mi-a plăcut enorm cartea asta. Nathan (vocea lui nu e prezentă, îl cunoaștem doar din perspectiva personajelor feminine) e un preot misionar din State, care își ia soția și cele patru fete și merge în Congo să salveze sufletele bieților oameni care n-au auzit de mântuitorul omului alb. Familia o duce foarte greu acolo, dar el refuză să se dea bătut. Episodul care surprinde cel mai bine esența intervențiilor vesticilor în acește țări e cel în care Nathan organizează un mare picnic/botez pentru a-i aduce pe oameni la biserica lui. Vrea ca toți copiii din sat să fie botezați în râul din apropiere. E foarte supărat când nimeni nu merge la botez. Dar aflăm ulterior că în acel râu sunt crocodili și oamenii nu vor să riște să aibă copiii omorâți doar pentru a-l ajuta pe preot.

  1. Problema Spinoza – Irvin D. Yalom

Yalom e tot din categoria autorilor cărora vreau să le citesc întreaga opera, mai ales că e psihoterapeut și cărțile lui sunt adevărate studii clinice J. Acest roman e concentrat pe două planuri, unul din anii 1930, când Alfred Rosenberg, un nazist convins, încearcă să găsească răspunsul la o dilemă care-l macină din adolescență: cum e posibil ca Goethe, un geniu pe care el îl consideră un idol, să fi fost un admirator al lui Baruch Spinoza, un evreu inferior. Mie mi s-a părut fascinantă personalitatea lui Spinoza, care la 1600 era mult mai deschis la minte decât sunt unii oameni in 2017. Părerea lui despre divinitate, natură, faptul că a fost dispus să fie exclus din comunitate pentru a nu fi ipoctrit în acțiunile sale, toate astea m-au determinat să îl admir foarte mult.

 

  1. Grief is the thing with feathers – Max Porter

Cartea asta a fost ceva total diferit față de tot ce am citit în 2017. Am înțeles că și traducerea în română e foarte bună (Durerea e o făptură înaripată), deși mi se pare greu să traduci un text atât de poetic. Avem un tată rămas văduv cu doi băieți și o pasăre, Kra, un fel de sprijin pentru această perioadă de doliu. Mie nu mi-a venit să cred că asta e o carte de debut și am avut lăcrimat aproape tot timpul când o citeam. Știu că nu e pe gustul tuturor, dar vă rog să-i dați o șansă și să vă deschideți mintea și inima pentru ea.

Articole

Jurnal de călătorie: Barcelona zilele 3 și 4

Pentru că în prima zi petrecută în Barcelona nu am reușit să vizităm absolut nimic, am zis să ne încercăm norocul joia. Recomandarea mea e să vă faceți rezervări online la absolut toate obiectivele pe care vreți să le vizitați, inclusiv Sagrada Familia și Parcul Guell pentru că altfel riscați să nu puteți intra la nimic. Orașul e sufocat de turiști și cum noi am prins și perioada cu protestele mi s-a părut prea de tot. Îmi place Barcelona, dar presimt că viitoarele vacanțe le voi face prin orășele mai mici (Roma, Paris, Londra, cam ies din discuție după experiența asta).

Am început dimineața cu o vizită la Aquarium în port. Moxi a fost fascinat de toate speciile de pești exotici, rechini, pisici de mare 🙂 Apoi am mers spre Parcul Guell (am prins o zi super călduroasă), dar zona aceea de unde ai o priveliște super faină asupra orașului era în renovare. Ce mi-a plăcut mult a fost vizita într-una din casele construite de Gaudi în interiorul parcului. Accesul e gratuit în mare parte, doar la zona monumentală se plătește, dar tot așa cu programare din timp și se intră doar la ore fixe. La Sagrada am fost bucuroasă să văd că e gata catedrala pe interior. În 2008 era plină de schele. Moxi a fost fascinat de muzeul din subsolul bisericii unde a descoperit cât de genial era Gaudi.
Dacă ne-am fi organizat puțin mai bine am fi ajuns la timp să întrăm și pe Camp Nou, stadionul celor de la FC Barcelona, dar am luat  un autobus greșit și la final doar ne-am plimbat prin zona respectivă.
A doua zi am dormit până aproape de check-out și după ce ne-am lăsat bagajele la hotel am mers în portul Bacelonetta și am stat la plajă. Am fost asaltați de oameni care vindeau mojito, eșarfe, masaje, orice. Doar dădeam din cap că nu vrem nimic, dar la un moment dat nu am mai rezistat și am plecat :)) Nu înainte să ne udăm bine pe adidași pentru că ne-am apucat să culegem pietricele de pe plajă. Avem acasă un borcănel drăguț plin cu pietre de acolo.
Pentru prânz știam deja ce vom face. Descoperisem în prima seară, în holul hotelului, un ghid turistic mai aparte – “Barcelona Secretă”. Am găsit informații despre un mic templu hindus, dedicat lui Hare Krishna. În fiecare zi, între 13 și 15 pregătesc mai multe feluri de mâncare (salate, fel principal, supe, desert) și au un preț fix pe meniu (8 euro a fost acuma). Ideea e că poți să mănânci cât vrei, totul e vegetarian și au și apă și ceai la discreție. Localul e destul de ferit de ochii lumii, trebuie să suni la interfon și să urci la etajul 1. Ne-a fost un pic frică până am intrat acolo, dar atmosfera e super drăguță și ne-am liniștit. Ne-am dat seama că doar cunoscătorii știu de acel loc și ne-am simțit tare bine. Totul e foarte modest, dar făcut cu drag. După ce mănânci mergi și cureți vasele și le pui într-un lighean la înmuiat. Am mâncat pe săturate și am fost uimiți de varietatea preparatelor. O supă cremă de dovleac absolut bestială, burgeri vegani din năut și din sfeclă roșie (ăsta din urmă excelent), cartofi cu brocolli, salate, fasole cu ceva sos, paste, orez cu ceva sos, exagerat de bun 🙂 Iar la final, a venit doamna să ne spună că putem alege din 5 deserturi. Pfoai…eu mi-am ales ceva prăjitură vegană cu ciocolată și Moxi un fel de cremă de zahăr ars cu cocos. După masă am mers și în încăperea în care e amenajat templul pentru Hare Krishna, un spațiu în care trebuie să te descalți și să păstrezi liniște absolută. Am plătit prânzul și am vrut să lăsăm bacșiș pentru că eram conștienți că de 8 euro am mâncat mai bine ca la un restaurant de 5 stele, dar nu au vrut să primească nimic în plus. Am putut să lăsăm monedele extra într-un borcănel cu donații pentru a organiza un festival hindus. Experiența asta a fost una din cele mai frumoase din toată vizita noastră în Spania. Și chiar dacă eram cu burțile pline, nu am rezistat tentației și am mers și în piața de legume/fructe/pește/condimente de pe Rambla. Moxi voia neapărat să cumpărăm fructe exotice de care nu găsim pe la noi :)) Așa am achiziționat un chirimoya, un fruct incredibil de dulce pe care vânzătorul ni l-a feliat ca să-l putem savura la un colț de piață. Ne-am luat și smoothie-uri cu tot felul de combinații, iar la final am cumpărat un pachet de ardei iuți Carolina Reaper (a câștigat în ceva an premiul pentru cel mai iute ardei din lume). Vă pot garanta că din cei care au primit câte un ardei de la noi la întoarcerea acasă, toată lumea încă mai are destul, o bucățică mică iuțește o oală întreagă de ciorbă. Word! 🙂
După-amiaza am plecat spre aeroport cu metroul și trenul Renfe și ne-am întors la frigul din România. Sim deja pregătea următoarea călătorie în țările calde. Dar despre asta în altă postare.
Articole

Jurnal de călătorie – Barcelona ziua 1 si 2

Inițial am vrut să scriu dintr-o suflare despre vacanța din Spania de la final de septembrie, dar mi-am dat seama că îmi face bine să o iau mai încet, să mai am o scuză să mă uit iar prin poze și să aleg. Și uite că au trecut aproape 2 luni și eu încă am chestii de povestit.
 
În Barcelona am ajuns fix în ziua de marți, 3 noiembrie, infama zi a grevei generale declanșată în Catalunya în urma referendumului. Mă felicit din nou că nu am cumpărat bilete online și că nu am luat trenul express pentru că am fi rămas cine știe pe unde. Am mers frumos la gară, în Tarragona, am aflat că circulă doar 25% din trenuri și ne-am ales unul pentru ora 9:27. Biletul a fost vreo 8,5 E/persoană și am făcut cam 1:40 h. Pe drum l-am întrebat pe controlor unde ar fi mai bine să coborâm în Barcelona (trenul are 3 stații), ținând cont că noi aveam cazare chiar langa Rambla și Port Vell. Ne-a spus că de la ultima stație – Francia, putem ajunge pe jos ușor la hotel. A avut dreptate și în maxim 10 minute ne-am descurcat. Pornisem spre Barcelona cu mult entuziasm, îl consideram orașul meu preferat și abia am așteptat să i-l prezint și lui Moxi. Nu credeam că în 10 ani a devenit atât de sufocat de turiști și oricum noi nu l-am prins în cel mai bun moment. 
 
Ziua 1 pentru noi în Barcelona, ziua grevei. Am încercat să vizităm Sagrada Familia, dar era închis. Am încercat la Aquarium – închis. Peste tot am mers pe jos pentru că nu funcționa transportul în comun. Ieșirile din oraș erau blocate din ce ni se spunea la știri, bulevardele mari erau pline de protestatari, deci am avut ocazia să cunoaștem orașul dintr-o altă perspectivă. Ce să vă spun, oamenii ăia știu să protesteze. Inclusiv băncile, școlile, cam 90% din magazine (Carrefour, Mercadona) erau închise. Și oamenii nu erau adunați doar într-o piață. Pe toate străzile, piețele, monumentele, erau afișe, grupuri de protestatari, poliție. Sincer, în primele ore mi-a fost foarte frică. Elicopterele survolau mereu deasupra noastră, era o înghesuială mare peste tot și când am auzit o petardă la câțiva zeci de metri a înghețat sufletul în mine. A fost foarte frustrant, dar ne-am refăcut planurile pe a următoarele zile astfel încât să putem vizita cât mai mult și ne-am dus la hotel.
 
A doua zi nu știam ce să ne așteptăm de la oraș. Urmăream deja de zile întregi doar televiziuni catalane și ne simțeam stingheri în Barcelona. Am verificat dacă circulă trenurile spre Montserrat, niște munți cu o mănăstire uriașă cam la o oră de Barcelona și ne-am dus ca să ieșim din agitație.
 
Am luat metroul de pe Rambla de la stația Drassanes până în Piața Espanya. Aici am ieșit la suprafață și chiar cum te uiți la sensul giratoriu în partea stângă am găsit intrarea tot în subteran pentru trenul Renfe care merge la Montserrat spre Manresa (R5). Ne-am cumpărat bilet dus-întors și am ales să urcăm ultima parte cu un teleferic, nu cu trenul (durează mai puțin și ai un view mai spectaculos). Trebuie să alegeți de aici cu ce urcați ultima parte pentru că biletele nu se pot schimba. Dar la o simplă căutare pe google găsiți informații detaliate despre traseu și prețuri. Acest tren care merge spre Manresa pornește din oră în oră și noi l-am luat pe cel de la 8:36 ca să nu fie super aglomerat la Montserrat. Eu după experiența asta m-am lecuit de orașele mari și de stat la cozi. Cel mai bine e să vă faceți rezervări online, dar o grevă ca cea prinsă de noi vă poate da planurile peste cap. Am făcut cam o oră jumate cu trenul și nici la dus nici la întors nu am prins loc să stăm jos. A fost mai obositor decât traseul făcut pe munte. E arhi-plin de turiști. Peste tot doar selfie-uri, blitz-uri, documentat fiecare secundă din experiență. Pentru mine partea asta a fost cea mai obositoare din excursie: să nu poți face o poză ca lumea pentru că cineva își face selfie cu icoane, biserici, statui, orice. 
 
Am făcut foarte bine că ne-am pornit devreme, pentru că nu am stat super mult la rând. Am urcat cu un teleferic galben cu 30 locuri până sus în Montserrat. E incredibil să stai să te gândești cum au cărat oamenii ăia materiale pentru mănăstire acolo și cum au construit totul. De acolo am luat un funicular care ne-a dus și mai sus spre traseele montane și locurile în care și-au petrecut viața în asceză diferiți sfinți. Cu toate că ne-am pornit pe un traseu ușor, am mers la un moment dat pe un drum mai puțin folosit și am ajuns pe un traseu mai dificil, dar care ne-a oferit niște priveliști spectaculoase. Și chiar dacă norii au fost cu noi mai toată dimineața, când am ajuns de cealaltă parte a muntelui am avut parte de un cer super senin. A meritat din plin călătoria asta și ne-a scos un pic din agitația ultimelor zile. La coborâre am intrat și în biserica, dar nu am stat la coada interminabilă care îți dădea acces la partea din spatele altarului contra unei sume de 7 euro (cred). Ne-am dus spre tren și cum pe aici avusesem la noi doar niște cornuri cu ciocolată, ne-am petrecut seara căutând mâncare și plimbându-ne pe străduțele înguste de pe lângă Rambla.
Articole

Jurnal de călătorie: Tarragona

A trecut ceva vreme de când nu v-am mai povestit despre ce am mai vizitat în Spania. V-am spus că ne-am organizat vacanța ca pe un mic circuit astfel că am aterizat în Zaragoza și la întoarcere am luat avionul din Barcelona ca să putem vizita cât mai mult. Voiam să prindem o zi și la mare și pentru că Tarragona ni s-a părut un oraș foarte frumos am decis ca lunea să luăm trenul din Lleida și să tot dormim o noapte acolo, urmând ca marțea dimineața să plecăm spre Barcelona.

Am luat un tren destul de devreme pe la 6:15 și cam într-o oră și un pic ajungeam deja în Tarragona. Pentru că știam că a doua zi e zi de grevă (3 octombrie, referendum), ne-am interesat la gara și de trenurile care plecau a doua zi spre Barcelona și am aflat că circulau doar la 25% din capacitate. Dar am găsit totuși unul dimineața la 9 așa că am stat liniștiți. Ne-am cazat la un hotel drăguț chiar în centrul vechi și cu toate că inițial chiar a plouat un pic, vremea a ținut cu noi și am reușit să vizităm în prima parte a zilei cam tot ce ne-am propus. Tarragona are multe vestigii de pe vremea Imperiului Roman și multe străduțe pitorești.

La prânz eram deja rupți de la cât am umblat, dar după un somn rapid am profitat de faptul că era tot mai cald și am mers la plajă. A fost incredibil de frumos, apa călduță, plaja destul de liberă, nisipul curat, liniște și cer senin. Am stat până după apusul soarelui pe plajă și apoi n-am mai avut putere să ieșim în oraș. Și de fapt bine am făcut pentru că erau proteste peste tot. A doua zi am pornit spre Barcelona, spre ultimele 4 zile ale vacanței noastre.

Articole

Cum hrănești o prietenie

Nu știu dacă ați urmărit seria creată de Karl Pilkington și Ricky Gervais în care Karl se tot plimba prin lume și era uimit de alte popoare, de obiceiuri, de mai tot, pentru că el era prezentat ca un om simpluț cu idei destul de fixe și reticent la schimbare. Mi-a rămas în minte o chestie pe care a spus-o când a explicat de ce nu e el sociabil. A zis omul că el are maxim 7 prieteni pentru că hei, până și Albă ca Zăpada a avut doar 7 pitici și i-au fost suficienți :))
Am stat să-mi analizez puțin relațiile după ce am observat că luni în șir sunam aceleași persoane pe care le sun de ani de zile. Da, din când în când mai apare o relație nouă de prietenie sau una contextuală, dar sunt o mână de oameni pe care pot să-i sun din senin, doar pentru că vreau să știu ce mai fac sau să le povestesc ce am mai citit.
Mi-am dat seama că în liceu și la facultate am avut relații destul de strânse cu unele persoane și încă ne mai “auzim” pe facebook, de zile de naștere sau dacă avem nevoie de ceva informații, dar nefiind hrănite constant, aceste relații se destramă ușor.
Am  două prietene cu care poate uneori nu vorbesc luni de zile, dar ne permitem să ne sunăm la orice oră și să reluăm poveștile. Dar astea sunt mai degrabă exemple de “relații la distanță” pentru că nu locuim în același oraș.
Am citit recent o carte foarte mișto și eram super entuziasmată să povestesc despre ea așa că am dat scroll prin agendă și mi-am dat seama că am fix 5 prietene cu care îmi permit să vorbesc fără să mă gândesc că “le deranjez”. Și știu, și eu am zile în care prefer să scriu pe fb pentru că efectiv simt că nu pot să vorbesc (recent de la aeroport am preferat să iau autobusul doar ca să nu fiu nevoită să vorbesc cu șoferul de taxi, chiar dacă i-aș fi spus doar adresa și m-ar fi lăsat în pace). Dar mi-am dat seama că relațiile astea trebuie hrănite constant pentru că altfel se transformă doar în “liste de mii de oameni” pe facebook. Recunosc că de multe ori mi-e greu să socializez și că prefer o carte și nu știu cum se face că limita mea e de 5-7 prieteni, dar se pare că nu pot mai mult 🙂 Și sunt curioasă voi din ce categorie faceți parte? Aveți un grup restrâns sau mare de prieteni? Preferați ieșirile în oraș sau să vă vedeți cu prietenii acasă?
Articole

Jurnal de călătorie – Lleida, Alquezar și Alcarras (Spania)

Vineri (29 octombrie) a fost ziua orașului Lleida. În Spania, cu asemenea ocazii, oamenii au liber de la job și școală, așa că și Nico și Rareș (verișorul meu) au fost liberi. Am mers în Lleida să vizităm castelul și orașul și să vedem pregătirile pentru sărbătoare. Eu îmi mai aduceam aminte câte ceva din oraș, de la vizita mea de acu-s 9 ani. Aveam programul festivităților (întinse pe vreo 4 zile), dar tot am reușit să facem o boacănă. Am ratat o pagină din program și eram convinși că seara de la 17:30 putem vedea Castellers, niște oameni care se urcă unul peste umerii celuilalt construind niște turnuri umane. Am mers acasă să mâncăm și ne-am întors grăbiți în Lleida, doar ca să aflăm că acest spectacol era a doua zi. Eh, lasă că ne-a emoționat și a doua zi când i-am văzut.

(cu ocazii speciale sunt scoase de la naftalina si aceste statui ale unor personaje istorice)

Sâmbătă am mers cu Nico și Cornel cu mașina în Alquezar, un oraș cam la 70 km depărtare care are niște trasee superbe prin cheile formate în munții din jur. În oraș trăiesc doar câțiva oameni care primesc turiști și au restaurante, în rest e doar de vizitat. Ne-a prins ploaia pe acolo așa că ne-am cumpărat pelerine asortate și am pornit pe traseu. Soarele a ieșit abia la final, dar a fost super frumos oricum.

În Alcarras ne-am plimbat duminică, fix în ziua referendumului catalan. Nu vreau să-mi dau cu părerea despre subiect că nu sunt părerolog de serviciu și mi-e plin Facebook-ul de oameni care sunt experți. Lunea aveam tren spre Tarragona, un oraș foarte frumos aflat la malul mării pe care am vrut să-l vizităm înainte de ajunge în Barcelona. Trenul era la 6 dimineața și urma să dormim o noapte în Tarragona și să ne bucurăm de plajă și soare.

 

Articole

Jurnal de călătorie – Andorra

Nu știam ce să vizităm prin zonă în următoarele 2 zile așa că la recomandarea lui Cornel (unchiul meu) am decis să vizităm Andorra. Știam că deși nu e în UE, nu avem nevoie de pașaport și datorită numărului mare de turiști și a comerțului masiv și ei folosesc euro ca monedă. Andorra e la granița dintre Spania și Franța și e condusă mereu de doi principi: de Președintele Franței și episcopul de Urgell (localitate vecină din Spania). Cu mașina e cam la 2,5 ore de Lleida și pentru că e extra sezon (la ei schiul e la mare căutare) am găsit repede un hotel aproape de centru și de autogară. Nu că Andorra la Vella ar fi foarte mare :)). Hotelul la care am stat, Zenith Diplomat, era cotat la 4 stele, dar eu i-aș da maxim 3. Un stil cam prăfuit, curat totuși, dar cam învechit. Și de această dată ne-a dus Nico cu mașina până în Lleida și la 9:30 am găsit un microbus care mergea până în Andorra la Vella. Am plătit atunci și biletele de întors pentru a doua zi la ora 18:00 (41 Euro de persoană). Drumul până acolo a fost horror pentru mine, mi se pare că șoferii de autobus circulă cu viteză foarte mare. Ceilalți pasageri nu păreau impacientați, dar eu având mici sechele am fost foarte panicată mai ales la curbele din munți. Pirineii sunt fantastici și cu toate că am fost la o altitudine mare și ne-am așteptat să mai și plouă, am avut parte de 2 zile senine de tot. În prima zi am bătut la pas toată zona comercială și ne-am dat seama că nu ne atrage ideea de prețuri fără TVA și promoții (mai ales că aveam bagaje mici la avion) și nu venisem cu gândul să cheltuim bani pe cine știe ce. Spre seară am descoperit centrul vechi și am început să apreciem Andorra la adevărata ei valoare.

Și ca să profităm cum se cuvine de ea am decis să facem un traseu cu un autobus turistic. Cu transportul în comun ar fi fost destul de complicat să ne deplasăm printre satele răsfirate în munți și nefiind sezon, doar ghizii au cheile de la anumite monumente/muzee. Așa că am mers la Centrul de Informare Turistică și ne-am luat bilete pentru un tur la ora 9:00 a doua zi cu 15 euro de persoană care includeau și intrările la obiective. În fiecare zi tururile aveau altă temă, noi am prins unul super frumos  și variat care a inclus vizita la o biserică veche, un muzeu etnografic, un muzeu al motocicletelor și o vizită la sanctuarul lui Meritxell, protectoarea Andorrei. Ghidul nostru explica totul pe rând în castellană, engleză, franceză (știa și germană, no worries). Casa Cristo, muzeul vizitat a avut ceva foarte special. Am avut ocazia să vedem cum trăia pe vremuri o familie tipic andorană:). Casa pe 2 etaje, cochetă, dar gândită foarte practic. A contat mult faptul că acea casă a fost locuită de o familie și că lucrurile lor rămăseseră acolo drept mărturie. Pozele, hainele, tacâmurile…aveai impresia că se vor întoarce să ia cina. Jos era o încăpere în care erau ținute animalele și dormitorul bunicilor sau al părinților era chiar deasupra și era cea mai călduroasă încăpere. Copiii dormeau la etajul următor unde exista și o încăpere mai mare în care familia se aduna la sărbători. M-a fascinat că aveau inclusiv o chiuvetă din piatră în bucătărie care avea scurgere în stradă.

Cred că pentru Moxi a fost foarte frumos la Muzeul Motocicletelor pentru că a fost ultimul vizitator de acolo ;)).

Mi s-a părut interesant și sanctuarul lui Meritxell. Numele ei mi se pare foarte interesant. Chiar văzusem că pe tipa de la info point o chema așa, dar nu știam cum se pronunță (Meritcel) și am aflat că e unul din cele mai populare nume de fete din Andorra. Acest sanctuar a ars la un moment dat și a fost reconstruit într-o manieră extrem de modernă.

Prima biserică vizitată a fost una dedicată Arhanghelului Mihail și se crede că ar fi de prin secolulele 13- 16. Asta pentru că oamenii au mai intervenit și se observă influențe din perioada romantică. Ghidul ne-a atras atenția unei picturii cu Moise și tabla poruncilor. Apăreau doar 9 porunci. Lipsea a 6 a: Să nu fii desfrânat. Fiind perioada romantică, pasiunea și exhuberanța erau la ordinea zilei și această poruncă i-ar cam fi incomodat așa că au decis să o ignore :).

Ne-am încheiat turul cu o vizită la Mirador Roc del Querr, de unde am avut o priveliște superbă asupra Andorrei și a satelor vizitate. După prânz am revizitat centrul vechi al Andorrei la Vella și ne-am bucurat de parcul ei drăguț. Da, pe drumul de întoarcere și Moxi a fost un pic stresat de viteza șoferului și de depășirile lui, dar am ajuns cu bine în Lleida de unde ne-a preluat Nico. De data asta urma să stăm 3 zile pe capul ei și să petrecem timp cu familia.

P.S: O chestie foarte faină care mi-a plăcut mult în Andorra la Vella e modul în care oamenii și instituțiile statului reușesc să profite de fiecare centimetru pe care-l au la dispoziție (țara fiind așezată pe o vale dintre Pirinei). Astfel că pe măsură ce urci drumul dinspre clădirea Guvernului, ajungi cumva la un alt nivel pe care e situat orașul și spre surprinderea noastră, chiar deasupra clădirii Guvernului e amenajat un fel de parc, o zonă pentru comunitate. Fără forțe de ordine sau garduri, poți privi ușor în acea clădire chiar de pe drum :).

Articole

Jurnal de călătorie – Ziua 1 – Zaragoza

Am planificat această vacanță încă din primăvară și pentru noi a fost de fapt #săptălunademiere :). Am vrut să o avem mai în toamnă ca să nu prindem canicula și să fugim de frigul din România. Ne-a ieșit perfect, doar într-o zi ne-a prins ploaia până la prânz și nu ne-a incomodat prea tare. Ne-am stabilit un traseu pe care l-am mai modificat pe parcurs, dar am încercat să integrăm în vacanța asta și mare și munte, și orașe faine de vizitat și timp de petrecut cu familia (am fost 3 zile la mătușa mea) și am vrut să profităm la maxim de orarul zborurilor. Cum ea locuiește la jumătatea distanței dintre Zaragoza și Barcelona, am decis să zburăm de la Cluj marți dimineața spre Zaragoza, să vizităm orașul și seara să luăm un tren spre Lleida, unde ne-a așteptat ea ca să ne ducă într-un sat la 10 km de acolo.

În Zaragoza am luat un autobus de la aeroport la autogară – autobusele merg destul de des, bilet de la șofer cu vreo 1,6 Euro cred (am avut un troller mic și un ghiozdan cu noi) și ne-am lăsat bagajele în spațiul amenajat acolo (gara și autogara sunt în același loc). E totul automat, cu o fisă de 5 euro deschizi un dulap de la care primești cheie și ai destul spațiu pentru 2 bagaje medii. Să aveți mărunți că noi i-am stricat ziua unei doamne de la ghișeu căreia i-am dat să ne schimbe o bancnotă de 100 E :). Ne-am cumpărat biletele pentru seara la ora 18:30 spre Lleida și am decis să mergem cu un tren din acela super rapid care ajunge la 300 km/oră. În 40 de minute am ajuns. Dar revin la trenurile lor pe final de articol.

Din autogară am luat un bus (nr.34) spre centru și ne-am dat jos puțin mai devreme pentru că am zărit Palatul Aljaferia și am decis să ne începem de acolo vizita. Dumnezeu să le dea bucurie eternă celor care lucrează la Google Maps și orice hărți ajutătoare pentru că ne-am descurcat excelent cu ajutorul lor. Ne-a plăcut foarte mult Aljaferia și am reușit să intrăm în atmosfera Zaragozei de demult, din vremea în care era sub cucerire otomană. Ne-a plăcut foarte mult curtea interioară, detaliile de pe tavane, structura clădirii. Palatul are și funcție administrativă așa că în unele zile nu poate fi vizitat când există ședințe, dar găsiți toate detaliile pe site-ul lor. Era încă destul de devreme așa că am decis să ne continuăm vizita pe jos până în centrul Zaragozei.

     

În toată vacanța asta de 10 zile am avut temperaturi de 26-30 grade așa că ne-am bucurat de palmieri și de atmosfera de vară din Spania. Zaragoza e un oraș foarte curat și aranjat și ne-a plăcut enorm. În centru există o biserică absolut fabuloasă, una din cele mai mari pe care le-am vizitat: Basillica de Nuestra Senora del Pilar. Am văzut chiar și o confesiune într-un colț și am asistat la o slujbă la unul din altare. Tot aici am văzut și lumânările electrice care se aprind dacă pui 2 euro, o îmbinare inedită a religiei cu tehnologia. Am suit cu liftul și în ascensorul bisericii, Ascensor del Pilar și am avut o vedere fabuloasă deasupra Zaragozei. Toată piața în care se află biserica e frumoasă, imensă, perfectă pentru turiști. Și pentru că ne-a luat foamea și oboseala după atâta plimbărit, am trecut podul de piatră peste râul Ebru și am căutat o Mercadona (un supermarket de-al lor) ca să ne aprovizionăm cu apă și mâncare. Am mers apoi într-un parc și ne-am mai pierdut pe străduțe până pe la 17 și apoi ne-am îndreptat spre gară. Gara din Zaragoza e mare și are un sistem de securitate bine pus la punct. Poți ajunge la liniile de tren doar dacă treci printr-un security check exact ca la aeroport și dacă ai bilet de tren cumpărat. Sala de așteptare e foarte curată și amenajată modern. Deși planul nostru inițial a fost să ne luăm bilete de tren online pentru toate vizitele planificate în interiorul Spaniei, a fost mai bine că nu am făcut asta, ținând cont de grevă, schimbările noastre de plan și alte mărunțișuri. Fiecare oraș are propriile reguli când vine vorba de timpul înainte cu care poți cumpăra biletele, lucrurile depind de tipul de tren ales.

Și-am ajuns iar la minunatul tren care ne-a dus cu 300 km la oră. Foarte curat, ajuns la timp, aveam inclusiv radio (puteai să-ți conectezi căștile de mânerul scaunului și aveai vreo 5 posturi de radio la dispoziție) și 3 televizoare în compartiment unde rula un film. Liniile astea de tren sunt complet separate de cele regionale care opresc în toate satele. Trenul venea de prin Madrid și avea maxim 6 stații mari. Noi până în Lleida nu am avut nicio oprire și nici nu am văzut orașe prin zona. Doar câmp :). Am ajuns la 19:15 în Lleida și am mers repede până în autogară ca să ne căutăm autobusul pentru a doua zi: Andorra ne aștepta cu nerăbdare. Prima zi în Spania a fost fantastică, dar un pic obositoare 🙂 mai ales că eram nedormiți (dormisem 2 ore și pornisem de acasă la 4:30 dimineața).

Articole

Cum a fost la DOR Live

V-am mai povestit despre Decât o Revistă, fie pe aici fie direct pe Facebook, mai ales la început de an când vă puteți abona la cele 4 numere și mai primiți chestii faine cadou (cărți, agende etc.) Sunt un grup super cool de jurnaliști independenți care aleg o temă pentru fiecare număr și documentează excelent niște situații pe care nu prea avem ocazia să le vedem la televizor sau în alte medii. Ei fac și o conferință anuală (cam scumpă pentru buzunarul meu, dar merită să ajungeți la The Power of Storytelling).

Aseară au avut la Cluj un eveniment foarte mișto numit DOR Live. Au fost prezentate mici momente din revistă, articole, fragmente din piese de teatru, scurt-metraje, ilustrații, slam poetry. Totul a curs rapid, bucăți de 3-5-7 minute care nu te lăsau să te plictisești (așa, foarte pentru millenials mi s-a părut). A durat totul vreo 2 ore și nici n-am simțit cum a trecut timpul. La final am avut ocazia să ne scriem o carte poștală pentru “noi, cei de peste un an de zile”, pe care echipa DOR ne-o va trimite la adresa lăsată. A fost o chestie tare simpatică.
Toate momentele au fost foarte faine (de altfel am tot spus că pentru mine, acest număr “Noi și Ei” e numărul preferat din toate revistele scoase până acum. După cum vă spune și titlul, spectacolul a fost despre barierele pe care le punem între noi și ceilalți, așa-zișii dușmani imaginari pe care îi avem cu toții: fie că sunt cei cu protestele, cei cu PSD, cei cu coaliția, cei cu imigranții, cei grași, cei rromi, cei-lalți.
Am avut totuși 2 momente favorite-favorite 🙂 Primul, la care mi-au dat și lacrimile așa puțin la final, a fost scurt-metrajul Scris/Nescris. De fiecare dată când auziți o știre că au făcut niște rromi scandal la spital ar trebui să urmăriți acest filmuleț. Ca să înțelegeți măcar un pic și perspectiva lor.
Și într-o notă mai “e de râs, dar și de plâns”, mi-a plăcut bucățica din piesa celor de la Reactor, despre afacerea Caritas. O să merg neapărat să văd toată piesa pentru că eram mică la acea vreme și știu doar frânturi de povești. Pare super interesantă.
Mai căutați pe net despre Satul Mădălinei, iese azi și un podcast care se anunță foarte interesant și citiți câteva articole DOR ca să vă lămuriți că merită să vă abonați 🙂
Articole

Vânătorii de stele

Activitatea preferată descoperită în această vară, mai ales de când am mai mers cu cortul este privitul stelelor. Și cum e și perioada Perseidelor, am reușit în ultimele 2 săptămâni să avem vreo 4 sesiuni de privit stele.Ne găsim un loc ferit de lumină și cu acces bun la bolta cerească, ne punem izopren și pături și ne îmbrăcăm bine și stăm cam o oră două și privim cerul. Nu pot descrie în cuvinte frumusețea acestei activități.

Privitul stelelor e o ocazie perfectă să povestim despre natură, despre ce articole cu cine știe ce descoperiri științifice a mai citit Moxi sau despre ce cărți de non-ficțiune am citit eu și care au la bază ideea că omul e doar o mică parte din toată minunăția asta de univers și că vietățile din jurul nostru sunt mult mai inteligente decât credem. Sper că privitul stelelor va rămâne una din activitățile noastre preferate.

P.S: Aseară am văzut 9 Perseide 🙂

Articole

Despre festivalul filmelor de groază de la Biertan

Vă spuneam într-un articol anterior că ne-am luat cort și am avut deja prima ieșire la Roșia Montană. Dar după cum am menționat, mie îmi place să am o siguranță în plus și prefer campingul mai organizat, nu prin păduri izolate. Așa că vinerea trecută când am văzut că începuse deja festivalul Lună Plină (de filme de groază) de la Biertan, m-am uitat repede după opțiune de cazare. Voiam de multă vreme să mergem la acest festival pentru că zona în care se desfășoară e superbă și cu toate că nu suntem fani al filmelor de groază, ni s-a părut o idee inedită. Așa că vineri după prânz ne-am decis spontan ca imediat ce ieșim de la birou să ne facem bagajele și să pornim spre Biertan. Am chemat cu noi încă doi prieteni ca să fie road-trip în adevăratul sens al cuvântului și pe la 23:30 eram acolo.
Ne-am primit brățările de acces și am decis să mergem direct la un film care rula în aer liber și să montăm corturile mai târziu. Nu ne-a dat pe spate filmul așa că pe la 1:30 noaptea ne pregăteam căsuțele pentru următoarele 2 zile.

Am urmărit Perseidele și bolta cam o oră și pentru că eram foarte aproape de locul unde avea loc și discoteca în fiecare seară, eu cu Moxi am mers la dans. Nu știu ce-a fost cu noi de ceva vreme, dar în fiecare weekend nimerim la ceva eveniment la care dansăm de zor. Am mers la culcare pe la 3 și un pic și planul era să dormim până pe la prânz a doua zi. Dar pentru că zona de camping era pe terenul de fotbal al comunei și nu era deloc umbră, deja de pe la 8 nu mai rezistai în cort.

Așa că ne-am luat hamacele și am căutat un petic de pădure. Am ajuns pe lângă Copșa (mică sau mare) și am găsit un loc perfect unde ne-am odihnit, am citit și am moțăit până la prânz. De la 14 a rulat singurul film decent pe care l-am prins la festival și care cred ca a și câștigat la votul publicului. De la 16 sala era prea plină și nouă ne-a luat un pic prea mult să vizităm biserica fortificată din Biertan așa că nu am mai putut intra. Dar ne-am găsit un petic de umbră și am jucat Citadela. De la 18 am văzut Bami, cel mai prost film ever (dar cât am râs la filmul asta nu am râs nici la cea mai bună comedie – toată sala a fost în delir). Ne-am întors în camping și am mai urmărit stelele câteva ore (eu am văzut vreo 10 stele căzătoare, dar Irina, prietena noastră a văzut mai multe și a câștigat concursul de Cine Vede Primul 5 Stele Căzătoare). Ceilalți au mers la ceva scurt metraje (tot cam slabe) și eu voiam să mă duc la ceva eveniment cu povești de groază, dar am ațipit. Pe la 2 jumate m-a mai scos Moxi la un pic de dans :)) și vreo 2 stele căzătoare și duminică dimineață ne-am întors spre Cluj.

Noi am nimerit filme foarte slabe, dar sincer vă spun că filmele au fost doar un pretext pentru ieșirea noastră. Atmosfera din sat și din camping a fost foarte mișto, zona e superbă și nouă ne-a plăcut enorm acest weekend spontan.

  

Articole

Hai să ajutăm cu cap

Știu că oamenii vor să se implice. Bravo și vă mulțumesc de fiecare dată când vă asta. Dar dorința asta de a ajuta trebuie dublată și de puțină analiză a situației.

Așa că m-am gândit să fac o listă cu lucruri de bun simț pentru momentele în care vreți să ajutați.
1. Dacă doriți ca cei mici să învețe ce e sărăcia și cum pot ajuta alți copii, îi duceți să se joace, să cunoască copii din centre de plasament, cartiere mai sărace, găsiți o metodă pe termen lung ca să fie conștienți de ce e în jurul lor. Nu cereți voie doar la campanii de donații ca să se uite la copiii săraci ca la exponate că nu suntem la muzeu.
2. Dacă doriți să ajutați copiii din centre de plasament să știți că ei sunt acolo pe toată perioada anului, nu doar de sărbători. Nu de alta, dar supradoza de ciocolată și portocale stricate e un aspect resimțit în special de Paști și de Crăciun.
3. Dacă doriți să mergeți în spitale la copii, verificați normele de igienă care trebuie respectate și regimul pe care îl au copiii. De fiecare dată când văd poze cu plușuri second-hand donate la Oncologie sau activități de face-painting pentru copii cu imunitatea scăzută îmi crește tensiunea. Nu vă imaginați cât de fragili sunt și plușul vostru îi va fi inutil în cazul unei infecții. Voi o să vă simțiți ego-ul împăcat, dar el se va lupta pentru viața lui probabil. Și nici ciocolata nu le face prea mult bine. De chipsuri nici nu mai zic.
4. Să știți că familia săracă ideală nu există. Cereri de genul: “vreau să donez bani cuiva care are venitul sub X ron/lună, nu bea, nu fumează, are job sau numai 10 la școală” nu își au rostul. Să locuiesc în condițiile în care locuiesc unii oameni probabil și eu aș bea și aș fuma. Sau aș cheltui primii bani primiți pe cărți sau ciocolată, chiar dacă tu ca donator crezi că ar trebui să-mi iau mâncare de ei. Nu e ok să-ți creezi iluzii prea mari despre donația ta. Mai ales dacă e una punctuală, negândită pe termen lung și fără să discuți înainte cu omul despre nevoile lui. Vă mai amintiți poate de tot felul de programe prin care Omul Alb Superior s-a dus în Africa și a plantat roșii ca să-i scape pe cei de acolo din sărăcie. Noaptea au atacat hipopotamii și le-au distrus recolta. Șocați, s-au plâns sătenilor. “Păi dacă ne-ați fi întrebat, v-am fi spus că și noi am pățit asta”. Să întrebăm deci care sunt nevoile oamenilor și să le oferim pe măsura nevoilor lor, nu pe măsura a ceea ce avem noi de donat.
5. Legat de ultimul aspect de la punctul 4. Mulți oameni “donează” ca să se scape de vechituri. Încă mă apucă grața când îmi amintesc ce sortam în unii ani la Shoebox. Lenjerie murdară, elastice de păr cu păr pe ele, jucării soioase etc. Cum să duc o astfel de cutie unui copil, să o deschidă în fața mea și să găseasă așa ceva? Eu zic că atunci când faceți o donație să vă imaginați că o primiți voi. Dacă nu v-ați bucura de ea, locul ei e la gunoi.
Știu că intențiile sunt bune de cele mai multe ori, dar trebuie să ne uităm și la efectele acțiunilor noastre pe termen lung sau la cum pot fi ele percepute de cei pe care dorim să-i ajutăm.

P.S: Bonusul zile de azi ca tot e Sfanta Marie, o doamna pe un grup de donatii doreste sa ajute o fetita care chiar are nevoie (nu ma intrebati ce criterii de selectie o sa aplice) si pe care sa o cheme Maria (probabil vrea si scan dupa certificatul de nastere). Seriously people!!!
Articole

Despre migală și oameni frumoși

Am lăsat o experiență frumoasă de la scurta noastră ieșire la munte ca să vă pot povesti mai pe larg despre ea. În timp ce ne îndreptam spre satul Geamănă ca să vedem biserica aceea acoperită de steril, am văzut o căsuță simpatică, integrată tare frumos în peisajul din jur, iar la poartă un anunț: Expoziție de lemn meșterit în sticlă. Am oprit mașina instant și pentru că la munte casele sunt extrem de răsfirate, gazdele au înțeles repede că e cineva la poartă care nu e de prin zonă și au ieșit în întâmpinarea noastră. “Muzeul” e chiar camera de zi a familiei Roșca. O tindă, cum i-am spune noi în Ardeal, un loc în care lumea gătește, mănâncă, lucrează sau primește musafiri. Pe un perete au construit polițe ca să-și expună arta. Domnul Emil Roșca e ceteraș, rapsod și scriitor. Are publicate mai multe cărți despre tradiții și legende din zona satului Lupșa în care a crescut 2 copii alături de soția sa, Maria. Doamna Maria este cea care are răbdarea și talentul să taie bucățele mici de lemn pe care le asamblează mai apoi în sticle minuscule peste care pune țuică de prune. Am asistat la crearea unei sticle în timp ce domnul Emil ne povestea despre focul viu care apare în locuri izolate din munți și despre tot felul de spirite care apar prin zonă :). Am fost fascinați  de deschiderea cu care ne-au primit.

Ce mi-a plăcut foarte mult la cei doi soți e dorința lor de a evolua și de a învăța tot timpul ceva nou. Pentru că domnul Emil voia să-și publice cărțile și pentru că presupunea multă muncă să îi descifreze cineva manuscrisele, a decis prin 1998 să-și cumpere un calculator. A vândut o vacă și cu toate că locuia într-o zonă așa de izolată, a mers la oraș și și-a căutat un calculator. A fost foarte simpatic când ne-a explicat că el credea că are nevoie doar de monitor și avea impresia că vor să-i vândă chestii extra când i-au dat si unitatea, tastatura și mouse-ul. El venise doar după monitor, cum văzuse în poze sau la televizor. L-a dus cu autobusul într-o plasă de rafie și mai apoi cu o sanie din centrul satului până la casa lui de pe deal (era iarnă și ger). A doua zi a venit cineva de la firmă să le instaleze programe și să le arate cum funcționează. Copiii aveau jocuri, el își putea scrie cărțile. Le plăcea în special cum zburau fișierele când le aruncau la coșul de gunoi de pe ecran. Așa că au tot pus fișiere la coșul de gunoi până ce calculatorul nu a mai mers. L-a pus iar în plasă, iar pe sanie și l-a dus în oraș la service. I-au explicat oamenii de acolo că a aruncat la gunoi toate programele și s-a învățat minte :))

Ne-a prins tare bine vizita la familia Roșca și sperăm să-i vizitați dacă aveți drum prin Lupșa. Îi găsiți și pe acest site sau la târgurile de meșteșugari.

 

Articole, Carti

Diavoli fragili – Radu Găvan

Mi-e foarte greu să scriu despre cartea asta. Auzisem despre ea pe câteva bloguri și canale de youtube și m-am bucurat mult când cei de la Libris mi-au trimis-o. Dar “Diavoli fragili” nu e o carte de vacanță. De fapt, eu m-am oprit din citit pe perioada vacanței pentru că simțeam că mă consumă prea mult. Radu Găvan are o capacitate incredibilă de a te absorbi în poveste și de a te face să simți efectiv durerea personajelor.

Povestea romanului e extrem de încâlcită și greu de explicat. E poveste în poveste scrisă din perspectiva mai multor personaje. E realism magic, metaforă, violență, demoni. Eram super încântată de fiecare dată când reușeam să fac o conexiune cu un alt personaj din capitolele anterioare, dar la final, recunosc că nu am reușit să pun toate piesele cap la cap. Și mi-am făcut un plan. Când dau de cărți complicate recurg la o metodă simplă: îmi fac schițe ca să pot vedea mai ușor legătura dintre personaje. Cu cartea asta îmi va fi mai ușor pentru că va fi la a doua lectură și sunt hotărâtă să mă apuc de treabă.

Firul principal pe care l-am deslușit eu din carte în are în centru pe Filip Romain, un autor controversat care, la fel ca Radu Găvan, descrie scene pline de violență și traumă în cărțile sale. Prima parte a cărții este compusă din fragmente scrise de Filip Romain, iar ulterior apar perspective ale altor personaje despre scrierile sale și evoluția sa. Destinul lui Filip este descris cu ajutorul acestor voci multiple și mi-a plăcut mult această abordare.

E ciudat să spun că mi-a plăcut mult cartea asta fără să par masochistă, dar asta e, îmi place să citesc chestii mai întortocheate și întunecate. Am mai citit cărți care au ca subiect violența fizică, dar de multe ori erau și presărate cu violență verbală și își pierdeau din farmec (dacă pot să fac această afirmație ciudată). Cartea asta cred că e cel mai bine rezumată de titlu, e un oximoron minunat, un loc în care demonii și întunericul descoperă poezia.

Articole

Vizitați Roșia Montană!

După o perioadă super aglomerată, voiam ca a doua săptămână de concediu să o petrec acasă, înconjurată de cărți sau într-un hamac la umbră. Dar cum Moxi trage de mine cu orice ocazie ca să ieșim în natură, i-a ieșit și de data asta. Voiam de mult să merg la Roșia, așa că ne-am decis repede asupra destinației. Și a fost o ocazie numai bună să testăm cortul nou achiziționat. Pentru mine a fost a doua ieșire cu cortul (prima a fost de tot râsul, dar am supraviețuit). Am sunat la pensiunea Țarina a domnului Eugen David pentru că știam că e printre cei care oferă spațiu de camping în grădina lui din Roșia și sincer, mă cam speria gândul să campăm izolați pe undeva. Tot mi-a fost destul de frică pentru că am auzit câini, vaci și cai toată noaptea :)) dar vreau să mai merg cu cortul (tot așa undeva într-un spațiu sigur sau cu mai mulți oameni). Cortul în sine a fost super spațios, am avut și saltea gonflabilă, am mers în perioada asta de caniculă și a fost cald și noaptea, deci la capitolul condiții a fost super ok. Ne-am întors totuși acasă a doua zi seara pentru că era super cald și aveam treabă prin Cluj.

La Roșia am vizitat minele romane și am coborât în subteran. A fost foarte fain, chiar dacă zona nu e foarte bine întreținută. Ghidul a fost simpatic, dar extrem de ipocrit. Ne-a tot dat lecții de morală și ne-a certat că românii se vând pe nimic străinilor și că nu ne respectăm moștenirea ca la final să ne spună că el susține Gabriel Resources și ideea lor de exploatare. La pensiune a mai fost cazat un cuplu alături de care am petrecut câteva ore bune până am reușit să vizităm minele. Am găsit un părculeț în care să ne ascundem de caniculă și ne-am pus o pătură și am jucat Citadela. Ne-am prins la un moment dat că eram in curtea primăriei din Roșia, dar nu ne-a somat nimeni să plecăm de acolo…cred că erau prea uimiți. Doar ne-au salutat nedumeriți :))

În seara în care am dormit în cort am stat câteva ore să ne uităm la stele în speranța că prindem Perseidele. Are Moxi o aplicație pe telefon care îți indică locația stelelor și a planetelor, dar tot nu ne=am lămurit unde era Carul Mic (l-am pierdut:))

După ce am plecat din Roșia am mers spre Roșia Poieni și Geamăna, satul care a fost mutat pe vremea lui Ceaușescu pentru a fi folosită zona pe post de lac de acumulare a sterilului de la mina de cupru. Un articol detaliat găsiți aici.

Pozele sunt făcute de Marius 🙂

Zona e incredibil de frumoasă, am făcut cu masina un tur al lacului și m-am tot minunat de munții frumoși și de cât de pură pare natura chiar dacă zona presupun că e destul de poluată. Acolo nu există semnal la telefon, nu merge gps-ul sau Waze și nici indicatoare nu există așa că ne-a luat ceva vreme până am reușit să găsim o bătrânică mai cu orientare spațială care să ne ajute (primele două au dat greș și cum drumul se tot bifurca nu știu sigur pe unde am fi ajuns). Vă mai povestesc în articolul următor despre două personaje simpatice, dar până atunci vă spun că vreau cu siguranță să mă întorc în acea zonă pentru că e absolut minunată.