Articole

Hai să ajutăm cu cap

Știu că oamenii vor să se implice. Bravo și vă mulțumesc de fiecare dată când vă asta. Dar dorința asta de a ajuta trebuie dublată și de puțină analiză a situației.

Așa că m-am gândit să fac o listă cu lucruri de bun simț pentru momentele în care vreți să ajutați.
1. Dacă doriți ca cei mici să învețe ce e sărăcia și cum pot ajuta alți copii, îi duceți să se joace, să cunoască copii din centre de plasament, cartiere mai sărace, găsiți o metodă pe termen lung ca să fie conștienți de ce e în jurul lor. Nu cereți voie doar la campanii de donații ca să se uite la copiii săraci ca la exponate că nu suntem la muzeu.
2. Dacă doriți să ajutați copiii din centre de plasament să știți că ei sunt acolo pe toată perioada anului, nu doar de sărbători. Nu de alta, dar supradoza de ciocolată și portocale stricate e un aspect resimțit în special de Paști și de Crăciun.
3. Dacă doriți să mergeți în spitale la copii, verificați normele de igienă care trebuie respectate și regimul pe care îl au copiii. De fiecare dată când văd poze cu plușuri second-hand donate la Oncologie sau activități de face-painting pentru copii cu imunitatea scăzută îmi crește tensiunea. Nu vă imaginați cât de fragili sunt și plușul vostru îi va fi inutil în cazul unei infecții. Voi o să vă simțiți ego-ul împăcat, dar el se va lupta pentru viața lui probabil. Și nici ciocolata nu le face prea mult bine. De chipsuri nici nu mai zic.
4. Să știți că familia săracă ideală nu există. Cereri de genul: “vreau să donez bani cuiva care are venitul sub X ron/lună, nu bea, nu fumează, are job sau numai 10 la școală” nu își au rostul. Să locuiesc în condițiile în care locuiesc unii oameni probabil și eu aș bea și aș fuma. Sau aș cheltui primii bani primiți pe cărți sau ciocolată, chiar dacă tu ca donator crezi că ar trebui să-mi iau mâncare de ei. Nu e ok să-ți creezi iluzii prea mari despre donația ta. Mai ales dacă e una punctuală, negândită pe termen lung și fără să discuți înainte cu omul despre nevoile lui. Vă mai amintiți poate de tot felul de programe prin care Omul Alb Superior s-a dus în Africa și a plantat roșii ca să-i scape pe cei de acolo din sărăcie. Noaptea au atacat hipopotamii și le-au distrus recolta. Șocați, s-au plâns sătenilor. “Păi dacă ne-ați fi întrebat, v-am fi spus că și noi am pățit asta”. Să întrebăm deci care sunt nevoile oamenilor și să le oferim pe măsura nevoilor lor, nu pe măsura a ceea ce avem noi de donat.
5. Legat de ultimul aspect de la punctul 4. Mulți oameni “donează” ca să se scape de vechituri. Încă mă apucă grața când îmi amintesc ce sortam în unii ani la Shoebox. Lenjerie murdară, elastice de păr cu păr pe ele, jucării soioase etc. Cum să duc o astfel de cutie unui copil, să o deschidă în fața mea și să găseasă așa ceva? Eu zic că atunci când faceți o donație să vă imaginați că o primiți voi. Dacă nu v-ați bucura de ea, locul ei e la gunoi.
Știu că intențiile sunt bune de cele mai multe ori, dar trebuie să ne uităm și la efectele acțiunilor noastre pe termen lung sau la cum pot fi ele percepute de cei pe care dorim să-i ajutăm.

P.S: Bonusul zile de azi ca tot e Sfanta Marie, o doamna pe un grup de donatii doreste sa ajute o fetita care chiar are nevoie (nu ma intrebati ce criterii de selectie o sa aplice) si pe care sa o cheme Maria (probabil vrea si scan dupa certificatul de nastere). Seriously people!!!
Articole

Despre migală și oameni frumoși

Am lăsat o experiență frumoasă de la scurta noastră ieșire la munte ca să vă pot povesti mai pe larg despre ea. În timp ce ne îndreptam spre satul Geamănă ca să vedem biserica aceea acoperită de steril, am văzut o căsuță simpatică, integrată tare frumos în peisajul din jur, iar la poartă un anunț: Expoziție de lemn meșterit în sticlă. Am oprit mașina instant și pentru că la munte casele sunt extrem de răsfirate, gazdele au înțeles repede că e cineva la poartă care nu e de prin zonă și au ieșit în întâmpinarea noastră. “Muzeul” e chiar camera de zi a familiei Roșca. O tindă, cum i-am spune noi în Ardeal, un loc în care lumea gătește, mănâncă, lucrează sau primește musafiri. Pe un perete au construit polițe ca să-și expună arta. Domnul Emil Roșca e ceteraș, rapsod și scriitor. Are publicate mai multe cărți despre tradiții și legende din zona satului Lupșa în care a crescut 2 copii alături de soția sa, Maria. Doamna Maria este cea care are răbdarea și talentul să taie bucățele mici de lemn pe care le asamblează mai apoi în sticle minuscule peste care pune țuică de prune. Am asistat la crearea unei sticle în timp ce domnul Emil ne povestea despre focul viu care apare în locuri izolate din munți și despre tot felul de spirite care apar prin zonă :). Am fost fascinați  de deschiderea cu care ne-au primit.

Ce mi-a plăcut foarte mult la cei doi soți e dorința lor de a evolua și de a învăța tot timpul ceva nou. Pentru că domnul Emil voia să-și publice cărțile și pentru că presupunea multă muncă să îi descifreze cineva manuscrisele, a decis prin 1998 să-și cumpere un calculator. A vândut o vacă și cu toate că locuia într-o zonă așa de izolată, a mers la oraș și și-a căutat un calculator. A fost foarte simpatic când ne-a explicat că el credea că are nevoie doar de monitor și avea impresia că vor să-i vândă chestii extra când i-au dat si unitatea, tastatura și mouse-ul. El venise doar după monitor, cum văzuse în poze sau la televizor. L-a dus cu autobusul într-o plasă de rafie și mai apoi cu o sanie din centrul satului până la casa lui de pe deal (era iarnă și ger). A doua zi a venit cineva de la firmă să le instaleze programe și să le arate cum funcționează. Copiii aveau jocuri, el își putea scrie cărțile. Le plăcea în special cum zburau fișierele când le aruncau la coșul de gunoi de pe ecran. Așa că au tot pus fișiere la coșul de gunoi până ce calculatorul nu a mai mers. L-a pus iar în plasă, iar pe sanie și l-a dus în oraș la service. I-au explicat oamenii de acolo că a aruncat la gunoi toate programele și s-a învățat minte :))

Ne-a prins tare bine vizita la familia Roșca și sperăm să-i vizitați dacă aveți drum prin Lupșa. Îi găsiți și pe acest site sau la târgurile de meșteșugari.

 

Articole, Carti

Diavoli fragili – Radu Găvan

Mi-e foarte greu să scriu despre cartea asta. Auzisem despre ea pe câteva bloguri și canale de youtube și m-am bucurat mult când cei de la Libris mi-au trimis-o. Dar “Diavoli fragili” nu e o carte de vacanță. De fapt, eu m-am oprit din citit pe perioada vacanței pentru că simțeam că mă consumă prea mult. Radu Găvan are o capacitate incredibilă de a te absorbi în poveste și de a te face să simți efectiv durerea personajelor.

Povestea romanului e extrem de încâlcită și greu de explicat. E poveste în poveste scrisă din perspectiva mai multor personaje. E realism magic, metaforă, violență, demoni. Eram super încântată de fiecare dată când reușeam să fac o conexiune cu un alt personaj din capitolele anterioare, dar la final, recunosc că nu am reușit să pun toate piesele cap la cap. Și mi-am făcut un plan. Când dau de cărți complicate recurg la o metodă simplă: îmi fac schițe ca să pot vedea mai ușor legătura dintre personaje. Cu cartea asta îmi va fi mai ușor pentru că va fi la a doua lectură și sunt hotărâtă să mă apuc de treabă.

Firul principal pe care l-am deslușit eu din carte în are în centru pe Filip Romain, un autor controversat care, la fel ca Radu Găvan, descrie scene pline de violență și traumă în cărțile sale. Prima parte a cărții este compusă din fragmente scrise de Filip Romain, iar ulterior apar perspective ale altor personaje despre scrierile sale și evoluția sa. Destinul lui Filip este descris cu ajutorul acestor voci multiple și mi-a plăcut mult această abordare.

E ciudat să spun că mi-a plăcut mult cartea asta fără să par masochistă, dar asta e, îmi place să citesc chestii mai întortocheate și întunecate. Am mai citit cărți care au ca subiect violența fizică, dar de multe ori erau și presărate cu violență verbală și își pierdeau din farmec (dacă pot să fac această afirmație ciudată). Cartea asta cred că e cel mai bine rezumată de titlu, e un oximoron minunat, un loc în care demonii și întunericul descoperă poezia.

Articole

Vizitați Roșia Montană!

După o perioadă super aglomerată, voiam ca a doua săptămână de concediu să o petrec acasă, înconjurată de cărți sau într-un hamac la umbră. Dar cum Moxi trage de mine cu orice ocazie ca să ieșim în natură, i-a ieșit și de data asta. Voiam de mult să merg la Roșia, așa că ne-am decis repede asupra destinației. Și a fost o ocazie numai bună să testăm cortul nou achiziționat. Pentru mine a fost a doua ieșire cu cortul (prima a fost de tot râsul, dar am supraviețuit). Am sunat la pensiunea Țarina a domnului Eugen David pentru că știam că e printre cei care oferă spațiu de camping în grădina lui din Roșia și sincer, mă cam speria gândul să campăm izolați pe undeva. Tot mi-a fost destul de frică pentru că am auzit câini, vaci și cai toată noaptea :)) dar vreau să mai merg cu cortul (tot așa undeva într-un spațiu sigur sau cu mai mulți oameni). Cortul în sine a fost super spațios, am avut și saltea gonflabilă, am mers în perioada asta de caniculă și a fost cald și noaptea, deci la capitolul condiții a fost super ok. Ne-am întors totuși acasă a doua zi seara pentru că era super cald și aveam treabă prin Cluj.

La Roșia am vizitat minele romane și am coborât în subteran. A fost foarte fain, chiar dacă zona nu e foarte bine întreținută. Ghidul a fost simpatic, dar extrem de ipocrit. Ne-a tot dat lecții de morală și ne-a certat că românii se vând pe nimic străinilor și că nu ne respectăm moștenirea ca la final să ne spună că el susține Gabriel Resources și ideea lor de exploatare. La pensiune a mai fost cazat un cuplu alături de care am petrecut câteva ore bune până am reușit să vizităm minele. Am găsit un părculeț în care să ne ascundem de caniculă și ne-am pus o pătură și am jucat Citadela. Ne-am prins la un moment dat că eram in curtea primăriei din Roșia, dar nu ne-a somat nimeni să plecăm de acolo…cred că erau prea uimiți. Doar ne-au salutat nedumeriți :))

În seara în care am dormit în cort am stat câteva ore să ne uităm la stele în speranța că prindem Perseidele. Are Moxi o aplicație pe telefon care îți indică locația stelelor și a planetelor, dar tot nu ne=am lămurit unde era Carul Mic (l-am pierdut:))

După ce am plecat din Roșia am mers spre Roșia Poieni și Geamăna, satul care a fost mutat pe vremea lui Ceaușescu pentru a fi folosită zona pe post de lac de acumulare a sterilului de la mina de cupru. Un articol detaliat găsiți aici.

Pozele sunt făcute de Marius 🙂

Zona e incredibil de frumoasă, am făcut cu masina un tur al lacului și m-am tot minunat de munții frumoși și de cât de pură pare natura chiar dacă zona presupun că e destul de poluată. Acolo nu există semnal la telefon, nu merge gps-ul sau Waze și nici indicatoare nu există așa că ne-a luat ceva vreme până am reușit să găsim o bătrânică mai cu orientare spațială care să ne ajute (primele două au dat greș și cum drumul se tot bifurca nu știu sigur pe unde am fi ajuns). Vă mai povestesc în articolul următor despre două personaje simpatice, dar până atunci vă spun că vreau cu siguranță să mă întorc în acea zonă pentru că e absolut minunată.

 

Articole

Unde găsești cea mai bună mâncare vegetariană în Cluj-Napoca?

Disclaimer: Acesta nu este un articol plătit nici în bani nici în salate/supe sau sandwich-uri 🙂

Prin 2013 când ne-am lăsat de carne, mă bucuram enorm dacă găseam cașcaval pane în meniul unui restaurant și niște cartofi sau legume la grătar. Lucrurile s-au schimbat încet încet și tot mai multe localuri au un meniu destul de variat și pentru vegetarieni, iar unele chiar s-au specializat pe meniuri ovo-lacto-vegetariene, vegane sau chiar raw.

Am descoperit în urmă cu vreo 4 luni, localul Doo it! de pe strada Andrei Șaguna. Meniul lor este inca in proces de diversificare, dar ce îmi place e faptul că inclusiv chifla de la burgeri e făcută acolo și sosurile sunt demențiale. O să găsiți la ei cea mai bună supă de ciuperci, o salată foarte sățioasă și bogată în legume și un burger minunat. Bonus? O atmosferă prietenoasă, un raft cu cărți și jocuri de societate și prețuri accesibile. În plus, am fost la un eveniment super fain organizat de ei la Cheile Turzii și am avut parte de o zi plină de jocuri/mâncare bună/muzică și hămăceală. Rămâne în topul preferințelor mele pentru că au un raport calitate/preț foarte bun și pur și simplu îmi place pe acolo 🙂

                

Samsara ar rămâne în topul preferințelor mele chiar și dacă de mâine m-aș apuca să mănânc din nou carne. Chiar dacă prețurile sunt puțin mai ridicate, aveți de ales între o mulțime de preparate foarte gustoase și porții generoase. La Samsara am mâncat cel mai bun humus cu pâinici naan și am descoperit o rețetă mi-nu-na-tă de chilli vegetarian.

Și la final vă scriu despre un loc pe care tocmai l-am descoperit pe internet, dar pozele de pe site arată fabulos și o să comand de la ei cu prima ocazie. Se numește Suflet în Bucate și au un număr limitat de meniuri pe care le oferă zilnic pentru prânz la prețul fix de 29 Ron. Puteți fie să comandați pentru birou, fie să ridicați comanda de la sediul lor. Meniul include supă, fel principal și desert.

Cam acestea ar fi locurile care oferă mâncare exclusiv vegetariană, dar mai am un mic pont pentru voi. În Piața Muzeului și pe Eroilor veți găsi două localuri mici numite Souper. Au cele mai bestiale supe crème în cele mai interesante combinații. De obicei au un fel de supă care conține și carne și vreo 2-3 opțiuni vegetariene. Au și salate și sandwich-uri, dar supele sunt punctul lor forte.

 

Articole, Carti

Ce vă recomand să citiți în vacanță

Pentru că avansez cam greu cu articolele pe blog am zis să nu treacă totuși vara asta fără să vă recomand câteva cărți potrivite pentru plajă/munte/weekend-uri lenevite prin hamace. Și pentru că avem gusturi diferite m-am gândit să împart lecturile în categorii și să vă ofer câteva recomandări scurte pentru fiecare.

Non-ficțiune

  1. Sapiens – A Brief History of Humankind și continuarea ei Homo Deus au fost printre cărțile mele favorite din acest an. Am aflat multe despre evoluția noastră ca specie, dar și despre o mulțime de scenarii privind viitorul nostru pe această planetă. Se citește rapid, informații ușor de asimilat, dar pentru că sunt 2 volume mai măricele vă recomand să aveți câteva zile la dispoziție ca să vă bucurați de ele.
  2. Eating Animals – Jonathan Safran Foer – Îmi pare tare rău că nu a apărut încă în română cartea asta, dar cred că și-ar găsi un public și la noi, nu doar printre vegetarieni. E despre cultura asta a noastră de ființe superioare care își permit să rănească și să se joace după bunul plac cu alte specii. Și prezintă perspective diferite, inclusiv din partea celor care iau apărarea modului în care creștem animalele pentru consum.
  3. Curajul de a fi vulnerabil – Brenne Brown. Am citit destul de multă non-ficțiune în acest an și cartea asta a fost printre preferatele mele. Nu e o lectură ușoară pentru că abordează un subiect pe care de multe ori preferăm să-l evităm, dar e o carte care îți dă ocazia să te dezvolți, fără să fie o carte de genul self-help.
  4. O singură școală pentru toată lumea – Salman Khan. Tot repet că această carte ar trebui citită de către toți cei care lucrează/iau decizii în domeniul educației. Și dacă tot e vacanță poate au timp să vadă cum ar putea arăta un sistem alternativ de educație.
  5. Anul în care am trăit după Biblie – A.J Jacobs. Cartea asta e rezultatul unui experiment inedit. Un rezultat amuzant și plin de informații interesante. E perfectă pentru vacanță 🙂

Memorii/biografii/jurnale

  1. Born a Crime – Trevor Noah. Încă o carte pe care sper să o găsim tradusă la noi cât mai repede. Mie îmi place Trevor în postura de stand-up comedian și de prezentator TV, iar faptul că a crescut în Africa de Sud spre final de apartheid, face lectura și mai savuroasă.
  2. Total Recall – Arnold Schwarzenegger. Nu credeam că o să recomand această carte când m-am apucat de ea, dar am zis să fie și cărți pentru băieți, despre băieți 🙂 Mi-a plăcut mult de tot, chiar dacă finalul mi-a schimbat puțin percepția despre Arnold. Dar am aflat multe lucruri interesante despre viața lui și m-a ținut în priză.
  3. The Year of Yes – Shonda Rhimes. Mai am cam 10% din cartea asta și inițial credeam că e ceva lectură motivațională. E super amuzantă, abia aștept să mă uit la câteva interviuri cu Shonda (e scriitoare pentru câteva seriale de succes).

Despre copilărie/adolescență

  1. Inocenții – Ioana Pîrvulescu. Carte asta a urcat rapid în topul preferințelor mele în materie de cărți românești. Inițial am crezut că e biografie, dar am aflat că e ficțiune și doar unele fragmente, amintiri sunt reale. Foarte bine construită, foarte faină perspectiva copilului și la fiecare final de capitol cea a adultului. Unii s-au plâns că nu are multă acțiune cartea asta sau un punct culminant, eu cred că plusează la capitolul atmosferă și candoare.
  2. În spatele blocului – Mara Wagner. Cu toate că m-am născut la final de comunism am rezonat mult cu cartea asta. Are un stil fluid și se citește într-o zi de leneveală la plajă sau în hamac.
  3. Din 7 în 7 – Holly Goldberg Sloan. Acest roman middle grade e cam trist, dar povestea e foarte frumoasă, înduioșătoare. Willow e o fetiță specială, superdotată, care rămâne singură pe lume după ce părinții adoptivi au un accident. Dar există oameni care pot să o ajute și să găsească puterea de a merge mai departe.
  4. The Baking Life of Amelie Day – Vanessa Curtis. Nici cartea asta nu știu dacă a apărut la noi, dar e un roman YA simpatic. Chiar dacă implică o rețetă ultra folosită de YA (boala terminală), mi s-a părut interesant și e o lectură simpatică.

Mai tristuțe, dar drăguțe 🙂

  1. Lumina dintre oceane – M.L Stedman. Am fost avertizată că e un roman foarte trist, dar sincer nu am fost extrem de afectată de subiect, poate pentru că nu am copii și nu am reusit să rezonez cu personajul feminin. Dar e un roman bun, cred că va fi pe placul multor cititoare.
  2. Privighetoarea – Kristin Hannah. Am evitat o vreme cartea asta crezând că e prea romantică pentru gustul meu. N-avea nicio treabă cu așteptările mele. Acțiunea are loc în cel de-al Doilea Război Mondial și prezintă destinul a două surori care aleg să ajute în mod diferit victimele războiului.
  3. Durerea e o făptură înaripată – Max Porter. Am plâns la finalul acestei cărți, dar tot cred că merită să o citiți vara asta. E o metaforă, o poezie de carte. E despre doliu, despre pierderea unei ființe apropiate. E absolut superbă și din câte am înțeles și traducerea în limba rămână e foarte bună.
  4. O viață măruntă – Hanya Yanagihara. Cartea asta e greu de digerat pentru multă lume. Știu că o să sune ciudat, dar momentan e cartea mea preferată cu toate că m-a durut sufletul când am citit-o. Încă mă gândesc la Jude, personajul principal și îl analizez. Cartea are personaje lgbtq, violență, abuz sexual, dar și prietenie, dragoste necondiționată din partea unor oameni care nu sunt legați prin sânge sau acte.

Frumoase, pur și simplu 🙂

  1. Un bărbat pe nume Ove – Frederick Backman. Cam orice roman de-al lui Backman mi se pare potrivit pentru vacanță pentru că are personaje delicioase. Ove e unul dintre ele, un bătrân cam morocănos, dar extrem de simpatic. După pierderea soției Ove decide să se sinucidă, doar că vecinii și prietenii îi stau în cale.
  2. Problema Spinoza – Irvin D. Yalom. La fel ca în prima recomandare, îmi plac toate romanele lui Yalom, dar acesta a fost genial. Viața lui Spinoza ficționalizată a fost foarte interesantă și mi se pare că în special oamenii care au porniri extremiste ar trebui să citească această carte. În aceste vremuri în care oamenii încă poartă lupte religioase aprige, deschiderea lui Spinoza de la anii 1600 mi se pare fabuloasă.
  3. Tolstoy and the Purple Chair – Nina Sankovitch. Cartea asta e tot non-ficțiune, dar am zis să o trec aici pentru că m-a atins la corazon mult :). Autoarea pornește un proiect inedit ca să treacă mai ușor peste moartea surorii ei. Citește timp de un an o carte pe zi și scrie recenzia pe blog. Eu urmăresc în continuare blogul și s-a transformat într-un proiect foarte mișto, în care inclusiv celebritățile recomandă cărți.
  4. Persepolis – Marijane Satrapi. Eu abia anul trecut am descoperit romanele grafice și acesta e unul foarte bun. Prezintă viața autoarei din copilăria petrecută în Iran până la stabilirea în Franța. Se citește foarte ușor și sigur veți dori să-l păstrați în bibliotecă.

Lung articolul, dar sper să vă fie util. Și dacă ați descoperit cărți bune în concediu vă rog să îmi dați și mie de știre 🙂

Uncategorized

Ce-am citit în aprilie 2017

Vă spuneam în articolul anterior că voi scrie deocamdată articole care să cuprindă mai multe cărți în speranța că ajung la zi cu poveștile despre lecturi.

Am avut un an foarte bun cu lecturi super interesante și azi vă spun mai multe despre cărțile  din luna aprilie în care am citit 17 cărți. Și pentru că-mi plac statisticile, îmi las aici notiță că am citit 8 cărți în engleză și 9 în română (surprinzător de echilibrat). 7 cărți au fost în versiune printată și 10 ebook.
1. Am citit cele 2 cărți din seria “Weird things customers say in bookshops” de Jen Campbell și mi-au plăcut destul de mult. A apărut și la noi o carte similară scrisă de o fată care a lucrat într-o librărie și a adunat perlele clienților. Sincer, multe din poveștile citite mi s-au părut că nu au cum să fie adevărate, dar pentru că am lucrat pe customer service tind să cred că nu este pic de ficțiune în aceste volume. E o lectură savuroasă și ușoară, perfectă pentru vacanță.
2. Am citit mult lăudata “Cartea oglinzilor” de E. O. Chirovici și mi s-a părut mult prea slabă pentru cât marketing i s-a făcut. Și tot îmi promit să nu mai citesc astfel de cărți la care sunt sigură că e mult PR în spate, dar curiozitatea bat-o vina 🙂
3. Tot la capitolul dezamăgire, pentru mine a fost “Luminița, mon amour”. Nu m-a prins deloc stilul autorului, nu am empatizat cu personajele, abia am așteptat să se termine cartea asta și nu sunt curioasă nici să văd filmul. Vă spun sincer, nu vă luați după mine, cunosc mulți oameni care au adorat și cartea și filmul deci aici e vorba clar de gusturi diferite așa că puteți să-i dați o șansă.
4. “The Sun is also a Star” e noua carte YA a Nicolei Yoon. După ce am fost super dezamăgită de Absolut tot, am zis să-i dau totuși o șansă. Ce să zic, e mai drăguțică și mai plauzibilă decât prima poveste, dar nu e cine știe ce. Pentru adolescenți sau ca lectură de plajă ar merge.
5. “Counting by 7’s” de Holly Goldberg Sloan mi-a plăcut enorm. După Minunea, cred că e singura carte Middle Grade pe care am citit-o (nu mă pricep prea bine la clasificările astea). E povestea unei fetițe care rămâne orfană după ce părinții ei adoptivi mor într-un accident. Ea e un copil super dotat care găsește în numere și în știință o modalitate de a face față situațiilor în care ajunge. E fi amuzantă și emoționantă, e despre prietenie, despre vindecare… e tot ce trebuie 🙂
6. “O viață de țărancă” – Marghiolița Huzum. Am găsit cartea asta într-o librărie și am luat-o pentru că îmi plac tare mult poveștile bunicilor. E scrisă simplu și curat, e povestea unei femei care a dus o viață destul de grea cu toate că a provenit dintr-o familie înstărită după standardele acelor vremuri. La 83 de ani simte că trebuie să-și spună povestea așa că se apucă de această carte. Mie mi s-a părut foarte tare 🙂
7. “Grief is the thing with feathers” – Max Porter e una din lecturile preferate ale lui 2017. Nu e un subiect potrivit pentru oricine, dar cartea asta e ca o poezie pentru mine. Rămas văduv și cu doi copii mici, Ted Hughes are niște conversații foarte interesante cu Crow, o pasăre care preia mai multe roluri în procesul de vindecare. Trebuie să-ți placă un pic metaforele și realismul magic ca să apreciezi cartea asta la adevărata ei valoare, dar pe mine m-a impresionat până la lacrimi.
8. “Escapada” – Lavinia Braniște. Asta e o colecție de povestiri și mi-a plăcut mult de tot cum scrie Lavinia. Romanul “Interior Zero” rămâne în topul preferințelor mele, dar și cartea asta are cam aceeași atmosferă așa că o puteți pune pe lista de lecturi.
10. Am citit o biografie de-a lui Amy Whinehouse și mă tot gândesc dacă are rost să văd și documentarul. Mi se pare ciudat cum oamenii ajung să idolatrizeze persoane care au probleme cu droguri/sex/alcool (Amy, Tupac, Freddy Mercury), dar pe alții îi judecă folosind un dublu-standard. Mi-a dat de gândit cartea asta și pentru cei care sunt fani cred că e o lectură mult mai interesantă.
11. “Tolstoy and the Purple Chair” – e o carte foarte faină de non-ficțiune. Autoarea încearcă să găsească o metodă prin care să treacă peste moartea surorii ei așa că începe un proiect ambițios în care să citească o carte pe zi timp de un an și să și scrie o recenzie pe blog. În carte e povestea acestui proiect și unele concluzii, revelații din câteva dintre cărți. Mi-a plăcut destul de mult și pentru că poate ați observat că am o afinitate pentru procesul de vindecare după pierderea unei persoane dragi, pentru cam tot ce are legătură cu boala, acceptarea morții etc (știu, am gusturi ciudate).
12. “În spatele blocului” – Mara Wagner – cartea asta mi-a plăcut foarte mult și chiar dacă eu am prins perioada de imediat după comunism prin fața blocului, m-am regăsit în multe elemente din acest roman. E un roman de debut foarte bine scris, perfect pentru o după-amiază la plajă sau într-un hamac 🙂
13. “Istoria megalomaniei” – Pedro Arturo Aguirre. M-am bucurat mult că am găsit cartea asta la reducere, dar mi s-a părut un pic prea lungă. Am înțeles că au fost și sunt mulți lideri duși cu capul ;), dar aș fi preferat mai detaliate unele capitole ca să înțeleg mai bine contextul în special în cazul țărilor sau insulelor despre care nu știam mare lucru. Ah…și mi-ar fi plăcut mai multă atenție la editare că are destul de multe greșeli.
14. “6633 Arctic Ultra” – Vlad Tănase. Ăsta e un ebook pe care îl puteți găsi pe site-ul lui Vlad, gratuit. După ce i-am urmărit pe FB anul trecut pe cei 3 participanți la concursul de la Polul Nord și am citit și cartea lui Ușeriu, am vrut să aflu mai multe detalii despre cursa în sine. E o lectură interesantă, dar cartea are nevoie de corectură și de mâna unui editor dacă Vlad decide să o pună și în librării.
15. În materie de non-ficțiune, cea mai interesantă lectură a lunii a fost cu siguranță cartea lui Salman Khan – “O singură școală pentru toată lumea”. Salman e fondatorul Khan Academy, o platformă de e-learning pentru elevi. E o metodă bazată pe tehnologie și a revoluționat școlile în care a fost aplicată. Mi se pare o lectură absolut necesară pentru toți profesorii, educatorii și oamenii de decizie din educație.
16. Recapitulând cărțile mi-am dat seama că am uitat de “Attachments” – Rainbow Rowell. Am citit și Fan Girl lunile trecute, dar sincer nimic nu se poate compara momentan cu minunatul ei roman YA – Eleanor&Park. Cartea asta e despre un tip destul de creepy care lucrează în departamentul de securitate IT al unei companii media și job-ul lui e să citească corespondența angajaților. Se “îndrăgostește” de o angajată și ca în orice mega-clișeu la final se cuplează cu ea. Yeah right!
Uncategorized

I’m back!

M-am îngrozit când mi-am dat seama că nu am mai scris de vreo lună pe blog. Asta în condițiile în care nu pot spune că am avut o perioadă foarte aglomerată (comparativ cu lunile în care reușeam să scriu cam 4-5 articole măcar), dar pur și simplu nu am avut chef de scris. Și m-am gândit un pic la motivele pentru care mi-a fost groază de scris și am ajuns la niște concluzii:

  1. Am citit foarte mult și sunt super în urmă cu recenziile așa că am intrat într-o spirală din care nu prea am cum să ies.
  2. Eram în dubii dacă ar trebui să fac videoclipuri pe youtube sau să scriu recenzii și bineînțeles că nu am făcut nici una nici alta.
  3. Am avut câteva  momente în care efectiv m-am simțit aiurea că citesc și că poate nu reușesc mereu să scriu foarte bine despre cartea respectivă. E clar că nu citesc pentru ceilalți și nu am pretenția să scriu recenzii sofisticate ci prefer să vă spun dacă o anumită lectură mi-a plăcut și ce anume m-a atras sau nu la cartea respectivă. Nu văd rostul unor rezumate, e plin internetul de ele.
  4. Eu interacționez constant cu oameni care citesc foarte mult (peste 100 de cărți pe an) și e aiurea când cineva care nu îți înțelege pasiunea ajunge cumva să te ia la rost ba pentru că nu crede că citești așa de mult, ba pentru că i se pare inadmisibil să nu cunoști un cuvânt desuet din moment ce citești așa de mult. Mea culpa, citesc majoritatea cărților în engleză și nu mi-am propus să învăț toate cuvintele din DEX. În fine, am pus cumva la suflet prea multe răutăți care m-au făcut să mă îndepărtez de scopul meu, acela de a împărtăși cu voi lecturile frumoase pe care le descopăr.

Așa că am decis următoarele:

  1. Cel mai probabil nu voi scrie des recenzii/păreri despre o singură carte ci voi face o sumarizare a lecturilor din ultima luna sau pe diferite tematici.
  2. Nu cred că voi filma prea curând un nou clip pentru că îmi ia destul de mult timp (nu mă pricep la editat, deci trebuie să filmez dintr-o bucată tot), am o obsesie să fiu singură în casă când filmez și nu mă simt super confortabil în fața camerei de filmat. Așa că prefer să investesc acel timp în articole pe blog, dar cine știe, poate din când în când vă mai surprind.
  3. Citesc pentru mine. Faptul că decid să le împărtășesc și altora opiniile mele e altceva și nu cred că trebuie să mă justific de ce citesc, de unde am timp, de ce nu știu ce înseamnă cutare cuvânt sau de ce nu-mi aduc aminte prima frază din ceva carte citită acu-s câțiva ani. Nu citesc ca să memorez, citesc pentru motivele mele absolut personale, egoiste și subiective 🙂

Ne citim curând acum că am trecut peste acest of 🙂

Uncategorized

Cel care cheamă câinii – Lucian Dan Teodorovici

Anul 2017 e clar pentru mine anul autorilor români. Nu știu cum s-a nimerit așa, dar cel puțin în prima parte a anului am citit o grămadă de cărți bune, scrise de autori contemporani din țara noastră. Am citit și Matei Brunul acu-s câțiva ani, roman cu care Lucian Dan Teodorovici a câștigat premiul Augustin Frățilă și m-am bucurat mult când cei de la Libris mi-au trimis cartea “Cel care cheamă câinii”.
V-am mai spus probabil că mă atrag mult titlurile cărților și de multe ori, dacă un titlu mă intrigă, nici nu vreau să știu ce gen e cartea, doar să o citesc. Și așa am avut surpriza să descopăr o carte de non-ficțiune despre o perioadă destul de complicată din viața autorului. E un fel de jurnal scris din momentul în care a fost diagnosticat cu cancer și până la finalizarea tratamentului. Poate pentru că am avut un caz asemănător în familie care a fost tratat tot la Cluj și secția de oncologie mi-e mult prea cunoscută, eu una am rezonat extrem de mult cu cartea asta și cu experiența autorului. Aș fi vrut să fie descrisă mult mai mult călătoria interioară a pacientului, dar am înțeles faptul că jurnalul a fost scris “la cald” și nu întotdeauna filosofăm sau suntem loviți de inspirație în momentele astea de cumpănă, chiar dacă așa am tinde să credem. Mi se pare că întotdeauna când suntem întrebați: “Ce ai face dacă ai afla că ai mai avea doar o zi de trăit” tindem să dăm răspunsuri destul de pompoase, pe când în realitate, mulți dintre noi ne-am petrece-o făcând lucruri absolut banale. Așa că l-am acceptat pe autor cu toate poveștile lui de “simplu muritor”, deși recunosc, aș fi vrut puțin mai mult de la această carte, mai ales pentru că îi cunoșteam potențialul din romanul “Matei Brunul”.
Pentru mine a fost o lectură interesantă, deși sunt conștientă că unele persoane nu pot citi cărți pe acest subiect. Pentru un titlul așa de intrigant aș fi vrut totuși mult mai multă substanță.
Uncategorized

ONGFest – Civic Break: Oricine poate să fie schimbarea pe care și-o dorește în lume!

Știu că multe povești despre voluntariat încep cu o cauză/persoană care avea nevoie de sprijin. Dar ce te faci când simți nevoia să te implici și nu știi de unde să începi? Revenisem din proiectul de voluntariat european din Cehia de ceva vreme și nu pot spune că aveam extrem de multe relații la Cluj. Era perioada vacanței de vară și știam doar că vreau să găsesc un proiect în care să mă implic 100%. Știam că vreau să fie despre copii și să aibă legătură cu educația. Așa că în era internetului, căutările mele au început în online, în 2014.

Am găsit pe un site de anunțuri, la rubrica donații, o mamă care dorea rechizite pentru fetița ei. Mi s-a părut un gest dezarmant. Să nu ceri bani, haine, ajutor pentru medicamente (ulterior am aflat că celălalt copil era bolnav), ci să ceri rechizite. De aici a pornit totul. Deja îmi imaginam zeci de copii care primesc ghiozdane pline de rechizite frumoase și se bucură de un început de an școlar așa cum merită. Eu consider că a oferi sprijin unui copil care are nevoie e un dar pe care ți-l faci ție. Așa că am vrut să împărtășesc acest dar și cu prietenii și cunoscuții din lista mea de Facebook și am creat o campanie de strângere de fonduri/rechizite ca să ajutăm cât mai mulți copii. Așa s-a născut campania “Gata de Școală!”, care în acel an a oferit 110 ghiozdane echipate copiilor din medii vulnerabile. Din acest gest mic s-a născut primul proiect al unui ONG pe care mi-l doream de mult și care derulează și astăți activități bazate pe voluntariat – Asociația Dare to Dream.

Pe lângă această campanie cu ghiozdane și rechizite, am ajuns să derulăm proiecte de educație non-formală pentru copiii din medii defavorizate, să facem cluburi de conversație în limba engleză pentru adulți și diferite proiecte de voluntariat în zona Clujului. Mie personal, voluntariatul și implicarea civică mi-au schimbat viața și mi-au adus în ea o grămadă de oameni valoroși și de copii care merită un viitor mai bun.

Și dacă tot suntem la capitotul voluntariat, trebuie neapărat să vă spun că în curând vom avea și la Cluj un eveniment care mie îmi place foarte mult și anume ONGFest.

ONGFest, cel mai amplu eveniment în aer liber dedicat societății civile din România, va avea loc anul acesta la București (17 – 18 iunie), Iași (24 iunie) și Cluj-Napoca (1 iulie). Aflat la cea de-a 8-a ediție, scopul său este de a spori numărul de cetățeni implicați activ în comunitate, de a promova spiritul asociativ și de a crește implicarea în societate a organizațiilor neguvernamentale. La evenimente sunt așteptate peste 200 de ONG-uri expozante și mai bine de 50.000 de vizitatori. Evenimentul își propune anual să fie un promotor al participării publice, al comportamentului filantropic și voluntar, dar și o oportunitate de a aduce ONG-urile în atenția cetățenilor și a publicului larg.

Acest eveniment este organizat de către Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile (FDSC) și este finanțat prin Programul de cooperare Elvețiano-Român, având Kaufland România ca sponsor principal.

Mai multe informații despre eveniment puteți găsi și pe pagina lor de Facebook.

 

Ambasador de Brand ALLFA, Carti

Paznicii legământului – Tom Egeland

Când e vorba de romane pline de mistere sau cărți despre conspirații religioase, știu că la Editura ALL găsesc mereu ceva interesant. Astfel că printre cărțile primite în acest an de la ei, s-a numărat și noul roman al lui Tom Egeland – Paznicii Legământului.

Mi-era dor de aventurile lui Bjorn Belto, pe care îl descoperisem în romanul Capătul Cercului. De data asta, Bjorn are o treabă mult mai dificilă după părerea mea. E plimbat prin toate colțurile lumii și trebuie să descifreze simboluri și enigme din creștinism, dar și din mitologia egipteană și cea nordică. Aparent cele 3 nu au mare lucru în comun, dar pe parcursul romanului, Bjorn descoperă că au fost întrepătrunse încă din cele mai vechi timpuri. Și ca totul să aibă un plus de suspans, Bjorn e urmărit de asasini plătiți care nu vor ca el să descopere un mare secret al lumii creștine.

Povestea începe cu călătoria lui Bjorn în Islanda, unde un prieten de-al său, călugărul Sira Magnus a descoperit un manuscris important. Dar în perioada în care cei doi încearcă să descifreze manuscrisul, Sira Magnus este ucis și manuscrisul furat. Și bineînțeles că de aici începe nebunia căutărilor lui Bjorn. Cartea alternează planul prezentului cu informații despre Egiptul anului 1360 î. Hr, Norvegia anului 1070, Vaticanul anilor 1128 și 1503 și Islanda anului 1241. Fiecare poveste va duce la completarea acestui puzzle extrem de amplu care vine să dea peste cap informațiile pe care le avem despre personaje importante din biblie.

Cartea asta e perfectă pentru iubitorii de romane pline de aventură, mister și secrete religioase. Eu am nevoie de astfel de cărți din când în când ca să mă rup din realitate și să mă pierd prin poveștile astea captivante. Mi-a plăcut pentru că are o acțiune foarte complexă și simțeam că muncesc alături de Bjorn să nu uit șirul descoperirilor și să descoperim secretul. Mie îmi place mult Bjorn ca personaj, mi se pare un erou atipic, un om care nu pune mare preț pe a fi plăcut, dar cu toate astea reușește să-și creeze legături puternice cu unele personaje. Mi-ar fi plăcut să fie un pic mai bine conturat în acest roman, eu am rămas cu multe idei despre el de la prima carte în care el a fost personaj principal.

Și cum tot se apropie un weekend prelungit de 1 iunie sau vacanța de vară, eu zic că e lectura perfectă nu doar pentru adepții acestui gen, ci pentru oricine dorește să aibă o lectură antrenantă și să afle mai multe despre diferite mitologii.

Uncategorized

Despre cursurile de improvizație

Vă spuneam într-o postare anterioară că mi-a fost greu în ultima perioadă să mă țin și de blog pentru că s-au adunat destul de multe activități în offline. Una din preferatele mele e improvizația. M-am înscris la un curs care durează 3 luni, avem ateliere săptămânale joia, de la 18:30 la 21:00 și la final vom avea un spectacol. Am emoții foarte mari pentru spectacol. M-am obișnuit repede cu grupul și suntem cam 10-15 la fiecare atelier așa că nu simt presiune din partea “publicului”. Simt că vrem cu toții să ne iasă bine scenele, că învățăm. Dar la spectacol aș vrea să dăm bine și să se vadă progresul nostru 🙂

Ideea e că am observat ceva interesant. Înainte de fiecare atelier am impresia că nu o să mă descurc, că sunt prea obosită și deconcentrată și că nu o să pot să intru în rol. La improvizație e fain când ies scenele amuzante, când te mulezi foarte tare pe personaj și chiar îi exagerezi anumite caracteristici. Deci nu e ok să fii abătut, cu capul în nori sau supărat. Trebuie să fii prezent 100%. Eu cel puțin așa cred. Faza e că din momentul în care începem exercițiile și mai ales spre final când jucăm scene, uit de absolut orice altceva. Și cu toate că mai am mult de lucrat la modul în care îmi folosesc mâinile sau poziția corpului în timpul scenelor, cu toate că uneori am la începutul scenei unele secunde de blocaj total, la final simt că da, am construit un personaj din nimic. Și e super tare să ai colegi cu care să creezi povești și să reușești să-i amuzi pe cei din public.

Am observat o altă chestie interesantă. Că la începutul atelierelor tindeam să mă ofer voluntar ca să joc în scene în care deja se anunțaseră ca doritori persoane cu care mă întelegeam bine sau simțeam că sunt pe aceeași lungime de undă. Ulterior, ca să cresc nivelul de provocare, am încercat să joc de fiecare dată cu alți colegi ca să fie experiența cât mai complexă. Pentru mine a fost o perioadă foarte faină în care am învățat o grămadă de lucruri noi despre mine. În plus, multe dintre activități le pot folosi la asociație cu copiii sau tinerii cu care lucrez, așa că e un câștig în plus.

Și ce-mi place și mai mult e că ajung seara la 10 acasă și-i povestesc lui Moxi entuziasmată despre ateliere și ajung să joc cu el mici scene în sufragerie. <3

Ambasador de Brand ALLFA, Carti

Stabilit în România – Nigel Shakespear

Editura ALL e foarte aproape de sufletul meu pentru că încă îmi aduc aminte de toate campaniile faine de promovare a lecturii la care am participat cu ajutorul lor. Și îmi aleg mereu cu entuziasm cărți de pe site și abia aștept să le descopăr noutățile.

I-am rugat să-mi trimită lunile trecute un titlu care m-a făcut extrem de curioasă și abia am așteptat să devorez această carte: Stabilit în România de Nigel Shakespeare. Cartea conține o serie de mărturii/interviuri cu diverși oameni care au decis să trăiască în țara noastră. Motivele lor sunt diverse. Unii au venit aici după 90 cu tot felul de ajutoare și ONG-uri, unii au decis să-și deschidă afaceri aici, alții au fost mânați de dragostea pentru jumătatea lor. Și cum oamenii intervievați sunt din diferite zone ale lumii și are fiecare părerea lui, cartea nu prezintă o opinie împărtășită de toți. Unii cred că avem un mare potențial de dezvoltare, că românii sunt extrem de primitori și descurcăreți, că e bine că ne păstrăm tradițiile etc. Alții, sunt mai cârcotași am putea spune și ne reproșează destul de multe: că dăm șpagă, că nu respectăm norme de igienă, că suntem răi unii cu alții etc. Eh, nu poți mulțumii pe toată lumea și oricum, chiar și noi românii avem păreri diferite despre poporul din care facem parte.

Mi-a plăcut foarte mult povestea unui olandez care s-a căsătorit cu o tânără de etnie rromă și cum s-a integrat în familia acesteia. S-a mutat într-un sat cu un număr destul de mare de țigani și viața lui nu mai are programul strict pe care îl avea în Olanda. Dar cu siguranță e mult mai interesantă :))

Mi-au plăcut oamenii din carte care în momentul în care au decis să se stabilească definitiv în România au acceptat-o cu bune și cu rele. Nu au rămas în bula lor de expați, așa cum cunosc multe cazuri. Și-au dat copiii la școli românești, au învățat limba și au început să adopte și din obiceiuri. Cu toate astea, majoritatea celor intervievați au spus că nu au oferit șpagă niciodată. Îmi vine greu să cred, dar ținând cont că mulți conduc firme mari, nu prea au ei de unde să știe dacă angajații lor au mai dus câte o ciocolată la ANAF sau la alte instituții. Nu e șpagă mare, e doar o atenție 🙂

Am rezonat mult cu o idee despre turismul la sat pe care tot mizăm mulți dintre noi. Zicem că trebuie să menținem satele așa, cu frumusețea lor naturală, nealterată de tehnologie și modernitate. E drăguță ideea, dar de multe ori nu ne gândim la oamenii care trăiesc în acele locuri izolate, doar îi acuzăm că stau în șomaj sau nu au acces la locuri de muncă pentru că nu au efectiv infrastructura ca să ajungă la un loc de muncă. Nu ne gândim că în multe sate nu sunt medici, cabinete medicale și poate în multe nici electricitate.

Mie mi-a plăcut mult cartea asta pentru că am privit România prin ochii unor oameni care au adoptat-o de bunăvoie. Cu bune și rele.

Carti, Uncategorized

Trei săptămâni în Himalaya – Marius Chivu

Anul acesta e clar anul autorilor români contemporani pentru mine. Și pentru că am vrut să încerc lecturi cât mai diverse, i-am rugat pe cei de la Libris să-mi trimită Trei săptămâni în Himalaya de Marius Chivu. Citisem și cealaltă carte de călătorii scrisă de același autor: “Trei săptămâni în Anzi” și aveam așteptări destul de mari.
E o carte minunată. Plină de informații utile și interesante despre Nepal și despre cultura acelor zone. O să vă las mai jos câteva citate care mie mi-au plăcut. Dar lăsând la o parte aceste aspecte, îmi place foarte mult modul în care autorul se raportează la călătorie. Există din loc în loc pasaje în carte care vorbesc despre experiența călătorului și modul în care aceste aventuri îl modelează ca om. Mi s-a părut că Marius Chivu știe să interiorizeze foarte bine aceste călătorii și să se bucure de ele din toate perspectivele. Nu călătorește ca un turist care doar vrea să bifeze încă o destinație pe hartă sau care vrea să-și pună o poză interesantă pe facebook. Este foarte atent și la oamenii pe care îi descoperă, la obiceiurile lor și la paradoxurile întâlnite, dar în același timp foarte atent la el, la cum se simte în acea călătorie și la cum se raportează la noua cultură.
Nu a călătorit ca să doboare recorduri sau să atingă culmi extreme ci și-a stabilit un traseu care să-i ofere posibilitatea să se bucure cu adevărat de excursia în sine. Mi s-a părut foarte interesantă observația făcută după ce a reușit să ajungă în cel mai înalt punct al călătoriei. După zile întregi de ascensiune, într-o dimineață au urcat repede până la acea cotă maximă și în câteva ore erau înapoi în sat, iar restul călătoriei avea să fie mai mult pe un plan descendent. Sentimentul de tristețe și frustrare care l-a cuprins, știind că deja au atins apogeul călătoriei, că a durat așa de puțin experiența în care se aflau în punctul culminant și că de acum încolo doar vor coborî de pe munte, mi s-a părut foarte important de exprimat pentru orice om pasionat de călătorii. A fost o carte onestă, care nu pune accent pe destinație ci pe călătoria în sine. Cărțile astea două merită un loc în orice bibliotecă și abia aștept să-l descopăr pe Marius Chivu și din perspectiva de autor de romane.

“Este Anul Turismului in Nepal și Rishi ne spune că aici ne aflăm acum în anul 2068. Nepalezii încă nu au renunțat la calendarul hindus în care anul nou cade pe 14 aprilie, iar una dintre luni, în fiecare an alta, numără 32 de zile. Hindușii au oricum o pasiune mare pentru cifre ciudate. Se spune că religia lor are câteva milioane de zei și aproape fiecare poartă câte o mie de nume. Nimeni nu-i știe pe toți, dar cu adevărat importanți sunt cei trei zei ai Vieții: Brahma (Creatorul), Vishnu (Apărătorul) și Shiva (Distrugătorul și Continuatorul). Toți sunt reprezentați cu câte patru brațe, iar Brahma, cu patru capete. În Nepal există însă 60 de grupuri etnice, triburi, caste, clanuri și rase, care vorbesc, în total, 124 de dialecte, multe dintre aceste etnii având fiecare calendar propriu. La newari, spre exemplu, este anul 1100.

“Există patru mari grupuri lingvistice: indo-iraniana, tibeto-birmana, mongola și idiomurile izolate; cele mai vorbite dialecte fiind, chiar în această ordine, următoarele: nepaleza, maithili, bhojpuri, tamag, tharu, newari, thakali, gurung, magar, rai, awadi, limbu și bajjika; toate idiomurile sunt considerate limbi naționale.”

“Ophiocordyceps sinensis sau fungusul-omidă este rezultatul unei încrucișări parazite în care ciuperca se dezvoltă în organismul larvei până ce aceasta se mumifică. Medicina tibetană tradițională folosește yarsagumba în special ca afrodisiac și energizant. Occidentul a descoperit proprietățile acestui fungus-omidă când trei atlete din China au bătut cinci recorduri mondiale în timpul Jocurilor Naționale de la Beijing din 1993. Testele antidoping n-au depistat substanțe ilegale în organismul sportivelor, dar antrenorul a recunoscut că au folosit extract de yarsagumba. Prețul unui kg a crescut dramatic în ultimii ani, ajungând la 25.000 de dolari. Platoul tibetan produce anual până la  200 de tone de yarsagumba, supranumită, mai nou, viagra himalayană.”

“În Nepal trăiesc peste 800 de specii de păsări, mai multe decât în Canada și SUA la un loc, adică mai mult de 10% din totalul speciilor existente în lume, și peste 6500 de specii de copaci, arbuști, plante și flori sălbatice. Numai în Nepal există peste 300 de specii de orhidee. “

“Iacii sunt masculii, iar femelele se numesc naci. Laptele femelei este de două ori mai gras decât al vacii, are culoarea aurie, iar când este băut, pentru un surplus de aromă, tibetanii obișnuiesc să toarne în el puțin sânge. Dacă iacii și nacii se încrucișează cu vacile și boii, rezultă dzopkyo (masculul) și dzumul (femela), înrudire care le asigură sfințenia și slava localnicilor. “

“Religiile și culturile se întrepătrund indistinct. Buddha s-a născut în Nepal, undeva în secolul V î.Ch., budismul s-a format însă în India și a fost adus în Nepal două secole mai târziu, iar astăzi e predominant în Tibet, unde un bărbat din cinci e călugăr budist.”

Articole, Uncategorized

Cum percepem cărțile

Scriam în urmă cu câteva luni un articol intitulat Contează ce citim? în care vorbeam despre imporanța lărgirii orizontului când vine vorba de lectură. Și mi-am dat seama că e foarte important cum vorbesc despre cărți. Fiind în mai multe grupuri de lectură și urmărind și book-tuberi, am descoperit că poți să rezonezi mult cu anumite persoane, dar să ai gusturi complet diferite în materie de cărți. Nu de multe ori mi-am exprimat frustrarea în legătură cu stilul unui scriitor, i-am ironizat construcția personajelor sau am considerat simplu că a scris o carte foarte proastă. Ca să descopăr că altora le-a plăcut enorm, că i-a fascinat etc. M-am simțit aiurea din 2 motive: că nu am reușit eu să văd valoarea cărții și că i-am minimalizat într-un fel experiența celuilalt cititor. Chiar zilele trecute criticam a nu știu câta oară Me before you și cineva s-a scuzat aproape pentru că i-a plăcut, punând cartea la “micile plăceri nevinovate”.

Dar pentru că universul e perfect, mi-a venit rândul să stau și de partea cealaltă a baricadei și să urmăresc cu stupoare cum una din cărțile mele preferate e tăvălită efectiv prin noroi și redusă la “nu mai pot citi după 50 de pagini, cât de prost e scrisă”. Probabil cei care nu au o pasiune pentru citit nu vor înțelege că m-am simțit efectiv rănită de aceste vorbe :)) Sunt conștientă că citim subiectiv și trecem totul prin filtrul personal, dar mi-am dat seama că trebuie să fiu mai ponderată în exprimare. Să nu dau sentințe de genul “e o carte proastă” ci să spun că mie personal nu mi-a plăcut, nu m-a prins etc.

Articole, Uncategorized

Update on my life :)

Din când în când mă uit la calendarul care apare în partea dreaptă aici pe blog ca să văd dacă sunt cât de cât constantă. Scriu cam o dată pe săptămână și mi se pare ok, blogul e un loc în care vreau să-mi rămână of-urile, micile bucurii, micile victorii personale, cărțile bune citite și evenimentele interesante la care particip. Scriu pentru mine și nu dau socoteală nimănui, dar mărturisesc faptul că nu mi-a plăcut deloc azi când am văzut cifra din dreptul lunii aprilie -1. Doar o recenzie de carte am apucat să scriu luna asta. Da, am fost răcită, da au fost Paștele, dar nu cred că astea-s scuzele bune. Mai am minim 3 cărți despre care vreau să vă povestesc, mai am câteva articole coapte în minte, dar trebuie puse pe “foaie”.

Am citit mult în acest an. Nici mie nu-mi vine să cred cât de multe cărți faine am descoperit pe care nu am putut să le las din mână. Dezavantajul e că nu prea am mai avut timp de scris, m-am cam delăsat și de alte activități precum Duolingo. În schimb m-am înscris la cursuri de improvizație și unul de dezvoltare de activități non-formale. Și o parte din timp se duce acolo. Simt nevoia de un pic mai multă structură în ceea ce fac așa că sper ca în perioada următoare să lucrez mai mult la capitolul ăsta.

Și vestea cea mai bună pentru blog, pe care am lăsat-o pentru final, e că de ziua mea o prietenă mi-a făcut un cadou tare frumos așa că ne mutăm în curând pe un domeniu cu .ro la final <3  Promit să revin cât de curând cu recenzii și articole fresh 🙂

Articole, Uncategorized

Inocenții – Ioana Pârvulescu

După ce am citit “Și eu am trăit în comunism”, un volum coordonat de Ioana Pârvulescu, am vrut tare mult să o descopăr și ca scriitoare de romane. Cei de la Libris m-au ajutat și mi-au trimis “Inocenții“, o carte care a ajuns rapid în topul preferințelor mele.

Am descoperit lumea unor copiii care au avut parte de cele mai grozave aventuri. Ana, Matei, Dina și Doru, m-au lăsat să descopăr alături de ei Brașovul postbelic și casa primitoare de pe strada Maiakovski. Cartea e scrisă din perspectiva Anei, sora lui Matei și cea mai mică din cei patru copii. Casa e un personaj în sine, cu secretele și cu istoria ei. Lumea celor patru pare perfectă, alături de părinți și bunici. Orice mică întâmplare, orice ieșire în natură se transformă într-o întreagă aventură prin ochii Anei, aflată la vârsta la care descoperă lumea adulților. Există și pierderi în această lume aproape perfectă. Adulții nu sunt invincibili și dispariția tatălui din peisaj mi-a rupt sufletul. Eram mult prea cufundată în această copilărie de basm…

Mi-a plăcut foarte mult stilul în care e scris acest roman. Se vede clar că amintirile Ioanei Pârvulescu din copilărie sunt povestite din perspectiva Anei, copilul, dar având acces la experiența de adult. În fiecare capitol se observă aceste două perspective copil-adult și mi se pare că aduc un plus de valoare scenelor descrise.

Un alt aspect care m-a fermecat a fost modul în care pe tot parcursul romanului au fost inserate aspecte legate de schimbările istorice. Brașovul, numit la acel moment Orașul Stalin, demolările caselor pentru că începea un proces de sistematizare impus de epoca ceaușistă. Am înțeles că și în celelalte romane ale Ioanei Pârvulescu există acest element istoric așa că e un motiv în plus ca să-mi doresc să le citesc.
2017 a fost anul suprizelor în materie de scriitori români. Inocenții se va regăsi cu siguranță în top 5 al cărților citite în acest an și o recomand cu mare drag, în special celor care, la fel ca și mine, sunt puțin sceptici când vine vorba de literatura contemporană românească. Deocamdată am reușit să molipsesc două cluburi de carte din care fac parte să propună acest roman ca lectură viitoare așa că sunt pe drumul cel bun 🙂
1072091
Articole, Uncategorized

Antiparenting – Savatie Baștovoi

O să-mi ia ceva timp să scriu despre cartea asta din 2 motive. Sunt pe la jumătatea ei și am vrut să încep articolul ca să-mi fie proaspete ideile în cap. Las totuși să treacă o zi și o noapte ca să pot să fiu măcar un pic un pic obiectivă. Pentru că da, mi-a cam urcat tensiunea citind niște frăzuțe din ea. Am decis să public articolul așa și să mai adaug inepții când termin și partea a doua a cărții.

După cum vă dați seama, Ieromonahul Savatie nu are copii. Nu contează, ne spune chiar el, pentru că a fost și el copil, deci știe cu ce se mănâncă treaba asta. Sincer, și eu am fost copil (șoc și groază) și lucrez cu copii din diferite medii din 2010, dar nu mi-a trecut prin cap o secundă să mă dau specialistă în domeniu. Nu e o condiție să ai copii ca să dai lecții despre ei, dar măcar niște studii, ceva?

Savatie ne spune că fenomenul de parenting a fost creat în America pentru a induce ideea că părințeala asta e o chestiune care poate fi făcută și de persoane care nu sunt părinții naturali, deci…mergem spre drepturile cuplurilor gay de a adopta. Bang, m-am prins ce-l doare pe el de fapt.

Practic această carte o să te ungă la suflet dacă vrei să-ți crești copilul ca acu-s 200 de ani. Că doar de ce ai avea nevoie de niște specialiști care să te învețe (să se înțeleagă clar că nici eu nu sunt adepta coachi-lor și a miilor de cursuri făcute de “așa ziși bloggeri/experți”), dar nici nu pot să vin aici și să contest sute de studii sau ani de cercetare așa cum face Savatie fără niciun stres. Deci, omul este doar o altă specie de animal (un pic mai avansat) și are toate instinctele necesare să-și crească odraslele. Punct. Și ce e cu teoriile astea fasciste care ne spun că trebuie să fii educat, cu carieră, cu o situație materială cât de cât ok înainte să te apuci să torni prunci? Nooo…vor să ne oprească specia din perpetuare. De parcă nu am fi deja vreo 7 mld. Deci ideea e să facem copii și să-i creștem preferabil ca pe vremea când trebuiu să intre ca ucenici să învețe vreo meserie. Să fie docili, smeriți, că la ce le trebuie atâtea drepturi, independență și îndeplinirea nevoilor? Au nevoi de bază și gata.

Uite, o idee cu care am fost de acord a fost aceea că un copil nu trebuie lăudat doar pentru că există și nu trebuie încurajat aiurea. Încurajezi un comportament, răsplătești o faptă bună, da nu-l ții că el e cel mai bun și mai deștept pentru că o să aibă destul de multe frustrări când o să descopere că nu e așa. Hai că am rezonat și eu cu ceva din cartea asta.

A urmat revelația din care mi-am dat seama că Savatie e împotriva psihologilor pentru că i l-au scos pe doamne-doamne din teoriile lor. Și că au dat vina pe religie pentru bătăile aplicate copiilor. Vă las citate că numa mă enervez dacă detaliez:

“Stiati ca parentingul neconditionat este de fapt o anti-Biblie aplicata?”

“Parentingul neconditionat sau “constient”, care isi manifesta expres ura fata de perceptele biblice, pare sa se razbune pe Dumnezeu prin copii. Stiind ca omul este chip si asemanare a lui Dumnezeu, acest tip de parenting este preocupat sa distruga pas cu pas orice urma a relatiei cu Tatal ceresc, mutiland chipul pruncului nevinovat si aruncandu-l departe de palat asemenea ursitoarelor rele din poveste, in speranta ca atunci cand va creste mare, mostenitorul nu va mai fi recunoscut.”

Șiii…partea care m-a deranjat cel mai mult au fost aberațiile despre relația dintre mamă-copil și tată-copil. De vreo 3-4 ori a fost menționată ideea că cei mici simt ură față de mamele lor dacă îi crești după ideile astea moderne de parenting și cel mai grav lucru, că își doresc să-și omoare mama. Am tot căutat o sursă pentru citatul care urmează, dar nu am găsit nimic, dacă știți mai multe luminați-mă și pe mine: “Crizele de manie la copii intre 1,5 si 4 ani care se manifesta prin dorinta de a-si ucide mama au devenit atat de raspandite, incat au nascut in limbajul psihoterapeutilor, un nou termen, acela de “tantrum”.” Eu când am căutat cuvântul “tantrum” nu am găsit să se refere la așa ceva.

Ah, și o altă idee super simplistă a fost asta: De ce am avea nevoie de parenting (v-a zis doar omul că suntem animale și avem instincte bune), că doar nu trebuie să faci cursuri ca să fii o iubită bună sau un soț bun. Eu cred că ar trebui să se facă și din astea. Sau un curs de “cum să fii o ființă decentă și să nu dai sfaturi din domenii în care nu ești specialist”.

Mă sperie ideea că foarte multă lume aderă la ideile astea fără să vadă manipularea. Exact ca acele cursuri de parenting modern pe care le blamează, exact așa de perversă mi se pare cartea asta. Și am mulți oameni în lista de pe FB care sunt în grupul lui Savatie de Antiparenting și devin un fel de adepți. Mi se pare puțin ipocrit ca un om care e monah și ar trebui să aibă alte preocupări, stă pe FB, vinde cărți și se ocupă de alte mici afaceri și-și face selfie-uri cu fanii. Deci în privința asta acceptă modernitatea. Dar pruncii e ok să-i crești ca acu-s 200 de ani.

Vă las un link către un articol în engleză despre copiii prea cuminți. 

1161348

Articole, Uncategorized

Practica ne omoară

Dădeam zilele trecute share unei reclame care mi-a mers la suflet. E despre cum judecăm oamenii și cum îi punem în cutiuțe și suntem extrem de reticenți și reci la primul contact.

La vreo 2 zile după acel share, am ajuns într-un mediu în care am cunoscut un grup de oameni noi. Nu știam pe absolut nimeni în grupul respectiv și ne “înhămam” la un proiect de 3 luni împreună (20 de necunoscuți). După primele 10 minute sunt convinsă că jumătate din sală și-ar fi dorit să iasă afară și să nu mai revină (mulți dintre noi am recunoscut asta la final). Pentru că fiecare a pornit cu garda ridicată, a pus întrebări tehnice, a avut așteptări setate și a dorit să facă o impresie. Abia după ce am început cu câteva joculețe de cunoaștere și mai apoi de cooperare, ne-am dat seama că dacă suntem sinceri, avem exact aceleași frici ca cei de lângă noi. Mi-am adus aminte de reclamă cam la un sfert de oră de la începerea activității și am decis să le dau și să îmi dau mie șansa să-i cunosc pe oamenii ăștia. Bineînțeles că avem o tonă de chestii în comun și inclusiv cunoștințe comune. Dacă vă spun că după 3 ore eram super deschiși unii cu alții și cu o dorință sinceră de a ne revedea, o să ziceți că exagerez. Știu că grupul o să se trieze. Dar știu că dacă aș fi dat înapoi sau dacă nu mi-aș fi deschis mintea și sufletul ca să rezonez cu ei aș fi avut multe de pierdut. Hai că-s bune și reclamele astea la ceva 😀

together

Articole, Uncategorized

Victima e de vină

Îmi sare în ochi un articol pe Yahoo despre un tată de prin State care și-a împușcat mortal cele două fiice și apoi s-a sinucis, nu înainte de a o împușca pe fosta nevastă în picioare (ca să supraviețuiască și să sufere, conform propriilor declarații de dinainte de sinucidere). Dau scroll la comentarii și mă așteptam ca discuțiile să fie despre politica armelor în SUA, despre instabilitatea psihică a bărbatului etc. Nope. Mai mult de jumătate din comentarii susțin că “uneori femeia poate face lucruri mai rele decât ce a făcut omul ăsta” (WTF???) Că sigur din cauza ei s-a comportat așa, că-și merită soarta pentru că sigur l-a cicălit toată viața și a luat mai apoi fetele de lângă el.

Și mi-am dat seama că așa e și la noi la români. Când o fată e bătută, violată, jefuită, sigur a făcut ea ceva ca să merite lucrul ăsta. Creierului îi e imposibil să accepte faptul că un om absolut nevinovat pățește ceva rău și că sigur a făcut ceva ca să merite asta. Într-un fel ne reasigurăm că noi suntem oameni corecți, buni și că nouă nu ni se poate întâmpla așa ceva. Victima în schimb, las’ că știm noi cum era ea de fapt și măcar un 20% și-a meritat-o. Știu oameni care inclusiv în cazul molestării unui copil de 5-6 ani au pus întrebarea: dar oare copilul ce-a făcut ca să-l ațâțe pe agresor? Băi oameni buni, unde am ajuns să trăim? Cât de mutilați sufletește să fim ca să punem astfel de întrebări? De ce întotdeauna victima e luată la întrebări? Știu că suntem în țara în care încă e tabu să mergi la psiholog, dar vă rog eu, dacă simțiți când citiți sau auziți de asemenea agresiuni, că simpatizați sau încercați să-i găsiți scuze agresorului, să mergeți la un psiholog sau să citiți cât mai mult pe tema asta. Pentru că nu e normal ca femeile să fie violate/abuzate/omorâte și tot ele să fie de vină. Vorbesc predominant despre femei pentru că într-o proporție covârșitoare ele sunt victime în astfel de situații. Schimbarea de mentalitate trebuie făcută la fiecare individ în parte.

victima